Epistola către efeseni

John Nelson Darby

Epistola către efeseni ne face prezentarea cea mai largă a binecuvântărilor date sfinţilor în mod individual şi Adunării, ca şi a planurilor lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos. Hristos însuşi este prezentat ca Acela care trebuie să unească toate lucrurile şi să le ţină în mâna Sa, în calitate de Cap al Adunării. Adunarea este privită în cea mai intimă relaţie cu El, iar cei care o compun în relaţie intimă cu însuşi Tatăl. Ea este prezentată în poziţia cerească pe care a căpătat-o prin harul suveran al lui Dumnezeu. Ori, aceste căi ale harului faţă de ea Îl descoperă pe Dumnezeu însuşi sub două aspecte distincte, atât faţă de creştini cât şi faţă de creştini. Dumnezeu este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. El este Dumnezeul lui Hristos atunci când Hristos este privit ca om, atunci când Acesta este considerat ca Fiul dragostei Lui. Sub primul aspect este descoperită natura lui Dumnezeu, iar sub cel de-al doilea este descoperită relaţia intimă de care ne bucurăm cu acela care este Tatăl, şi aceasta potrivit cu excelenţa relaţiei Sale cu Hristos. În această relaţie cu Tatăl, ca şi în relaţia în care suntem cu Hristos, în calitate de trup al Lui şi de mireasa Lui, stau resursele binecuvântării sfinţilor şi a Adunării lui Dumnezeu, ale cărei membre am devenit prin har, formând un tot.

Însăşi forma epistolei ne arată cum duhul apostolului era pătruns de sentimentul binecuvântării care aparţine Adunării. După ce le-a urat sfinţilor şi credincioşilor [1] de la Efes harul şi pacea de la Dumnezeu, Tatăl adevăraţilor creştini, şi din partea lui Isus Hristos, Domnul lor, apostolul începe imediat să le vorbească despre binecuvântările de care au parte toate membrele lui Hristos. Inima lui este plină de imensitatea harului şi nu era nimic în starea creştinilor de la Efes care să necesite remarci speciale, adaptate la situaţia lor. Apropierea de Dumnezeu aduce sinceritate şi simplitate şi ne face capabili să ne bucurăm pur şi simplu de binecuvântările lui Dumnezeu, aşa cu le dă Dumnezeu însuşi, aşa cum vin ele din inima Lui, şi să ne bucurăm de părtăşia cu Acela care le dă, nu într-un mod adaptat la starea acelora cărora le sunt date sau printr-o comunicare care descoperă numai parţial binecuvântările pentru că sufletul nu este capabil să primească mai mult. Da, atunci când cineva este aproape de Dumnezeu este simplu şi tot cuprinsul binecuvântărilor se desfăşoară înaintea lui aşa cum sunt ele în Dumnezeu.

Este important să remarcăm, în trecere, două lucruri. În primul rând că apropierea morală de Dumnezeu şi părtăşia cu El sunt singurul mijloc pentru a creşte în mod real în cunoştinţa căilor Lui şi a binecuvântărilor de care le face El parte copiilor Săi, pentru că numai în această poziţie ne putem însuşi binecuvântările, sau în care suntem capabili sub aspect moral să le primim. Orice comportament care nu se potriveşte cu această apropiere de Dumnezeu, orice gând uşuratic care nu se potriveşte cu prezenţa Lui, ne fac să pierdem ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice şi ne fac incapabili să primim binecuvântările (comparaţi cu Ioan 16.21-23). În al doilea rând, aceasta nu înseamnă că Domnul ne abandonează din cauza greşelilor noastre sau a neglijenţei noastre, ci El mijloceşte pentru noi şi noi avem experienţa harului său, dar aceasta nu mai este comuniune, nici o înaintare inteligentă în bogăţiile descoperirii Lui însuşi şi a plinătăţii care este în Hristos. Atunci este harul adaptat nevoilor noastre, ca răspuns la starea noastră tristă. Isus îşi întinde mâna spre noi potrivit cu nevoile pe care le simţim, nevoi care sunt produse în inimile noastre prin lucrarea duhului Sfânt. Faptul că Isus se ocupă astfel de noi este un har infinit de scump, o dulce experienţă a fidelităţii şi a iubirii Lui. Pe această cale învăţăm să deosebim ce este bine de ce este rău prin judecata de sine, dar harul a trebuit să se adapteze la nevoile noastre şi să aibă anumite caracteristici care să corespundă nevoilor în întâmpinarea cărora vine. În acest caz, el are efectul de a ne face să ne gândim la noi înşine.

Duhul Sfânt face să ne ocupăm de noi înşine în har, dar atunci când am pierdut comuniunea cu Dumnezeu nu putem neglija această reîntoarcere la sine fără a ne înşele şi fără a ne împietri. Dar, vai! relaţiile multor suflete cu Hristos nu trec dincolo de acest caracter, şi, pentru mulţi, acesta este cazul cel mai frecvent. Altfel spus, când se întâmplă aşa, inima noastră primind gândul păcatului, relaţiile noastre cu Domnul, pentru a fi autentice, trebuie să aibă la bază faptul trist că ne-am lăsat să păcătuim, cel puţin în gânduri. Şi numai harul permite să mai putem avea o relaţie cu Dumnezeu. Faptul că El ne restaurează înalţă harul Lui în ochii noştri, dar aceasta nu este comuniune. Când umblăm cu Dumnezeu, când umblăm prin Duhul, fără a-L întrista, El ne păstrează în comuniune, în bucurie împreună cu Dumnezeu, sursa pozitivă a bucuriei eterne. Aceasta este o poziţie pe care Dumnezeu ne-o poate acorda când noi înşine suntem interesaţi de ceea ce este el interesat, de toată desfăşurarea planurilor Lui, de gloria şi bunătatea Lui în persoana lui Isus, Hristosul, a lui Isus, fiul dragostei Lui. Atunci inima se lărgeşte, potrivindu-se obiectelor preocupărilor ei. Şi aceasta este starea noastră normală, cum era atunci cazul cu efesenii.

Am remarcat deja că Dumnezeu l-a dotat în mod special pe Pavel pentru a comunica planurile Sale şi căile în Hristos, după cum pe Ioan l-a dotat pentru a descoperi caracterul Lui şi a vieţii care este arătată în Isus. Rezultatul darului special dat apostolului Pavel se vede cel mai clar în epistola pe care o studiem. În acelaşi timp, fiind noi înşine în Hristos, vedem o dezvoltare remarcabilă a relaţiilor noastre cu Dumnezeu, al intimităţii acestor relaţii şi a efectelor acestor relaţii. Hristos este baza pentru toate binecuvântările noastre; noi ne bucurăm de ele numai fiind în El. Astfel, devenim obiectul actual al favorii lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum este Hristos însuşi. Tatăl ne-a dat Lui; Hristos a murit, ne-a răscumpărat, ne-a spălat, ne-a dat viaţa şi ne prezintă, potrivit cu eficacitatea lucrării sale şi cu felul în care este El primit, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl său. Secretul pentru orice binecuvântare a Adunării este că ea este binecuvântată împreună cu Isus însuşi, şi, astfel, este primită aşa cum este primit şi El ca om înaintea lui Dumnezeu; pentru că Adunarea este trupul Lui şi se bucură în Hristos şi prin El de tot ceea ce Tatăl I-a dat Lui. Creştinul individual este iubit aşa cum Isus a fost iubit de Tatăl atunci când a fost jos, pe pământ, şi, mai târziu, va avea parte de gloria lui Hristos chiar în ochii lumii, când aceasta va fi dovadă că El era iubit de Tatăl, nume pe care îl ia Dumnezeu în această privinţă (v. Ioan 17.23-26). De aceea, în general, în această epistolă, credinciosul este văzut în Hristos şi nu este văzut Hristos în cel credincios, chiar dacă şi acest al doilea aspect este o realitate. Astfel suntem făcuţi să medităm la privilegiile credinciosului şi ale Adunării mai mult decât plinătatea lui Hristos însuşi, şi vedem aici în contrast poziţia aceasta nouă cu cea pe care o aveam înainte în lume, ca şi dezvoltarea vieţii lui Hristos, subiect tratat mai pe larg în epistola către coloseni, care se ocupă mai mult de Hristos în noi. Dar, epistola către efeseni, care ne aşează în Hristos în relaţie cu Dumnezeu Tatăl şi aşezaţi în locurile cereşti dă caracterul cel mai înalt mărturiei noastre pe pământ.

Hristos este într-o dublă relaţie cu Dumnezeu Tatăl: este omul perfect înaintea Dumnezeului său şi este Fiu al Tatălui său. Noi, în calitate de creştini, trebuie să fim părtaşi la ambele relaţii. Hristos le-a vestit aceasta ucenicilor săi înainte de a fi înălţat la cer. El a arătat aceasta deplin când a spus: } Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru ~ (Ioan 20.17). Acest adevăr nespus de scump constituie baza învăţăturii pe care o dă aici apostolul. El îl priveşte pe Dumnezeu din aceste două puncte de vedere, ca Dumnezeu al Domnului nostru Isus Hristos şi Tată al Domnului nostru Isus Hristos, iar binecuvântările noastre sunt legate de aceste relaţii.

Dar, înainte de a încerca să expunem în detaliu gândurile apostolului, trebuie remarcat că aici el începe numai cu Dumnezeu, cu gândurile şi planurile Lui şi nu vorbeşte despre ce este omul. Adevărul poate fi abortat dintr-un punct de vedere sau din celălalt, dacă mă pot exprima aşa: se poate porni de la starea de păcătos, în ceea ce priveşte responsabilitatea omului, sau de la gândurile şi planurile din eternitate ale lui Dumnezeu, care au în vedere gloria Lui. Iar aici Duhul doreşte să privim adevărul sub acest ultim aspect. Răscumpărarea, oricât de glorioasă este ea în sine, este pe locul al doilea ca importanţă, ea nefiind decât mijlocul pentru ca noi să ne bucurăm de efectul planurilor lui Dumnezeu.

Era necesar să fie privite căile lui Dumnezeu din punctul de vedere al gândurilor Lui şi nu numai din punctul de vedere al mijloacelor de a-l aduce pe om în stare să se bucure de rezultatul acelor gânduri. Acest fel de prezentare ne face epistola către efeseni. În ceea ce priveşte epistola către romani, după ce ea spune că este bunătatea lui Dumnezeu, ea începe cu sfârşitul omului, demonstrând răul şi prezentând harul prin care omul poate fi eliberat.

Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos, alegându-ne în El. Primul capitol prezintă binecuvântările şi mijlocul pentru a avea parte de ele în versetele de la 4 la 7, după care, în versetele 8-10 ne este prezentat scopul lui Dumnezeu, care este gloria lui Hristos, pentru care noi avem aceste binecuvântări. Apoi, în versetele 11-14 ne este prezentată moştenirea şi Duhul Sfânt pus pe noi ca o pecete şi dat ca o arvună a moştenirii. Urmează o rugăciune prin care apostolul cere ca iubiţii lui copii în credinţă, adică noi, să cunoască privilegiile şi puterea în care au fost introduşi, aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos dintre morţi şi care L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu pentru a fi cap al Adunării, care este trupul Lui, şi care, împreună cu El, va fi pusă peste toate lucrurile create prin Hristos în calitate de Dumnezeu, al cărei moştenitor este, ca om, El umplând totul de gloria Lui divină şi răscumpărătoare. Pe scurt, avem mai întâi chemarea lui Dumnezeu, ceea ce sunt sfinţii înaintea Lui în Hristos, după care, fiind arătat tot planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos, avem moştenirea lui Dumnezeu în sfinţi; apoi urmează rugăciunea prin care apostolul cere ca noi să cunoaştem aceste două lucruri, şi, în final, puterea prin care noi suntem introduşi în această relaţie de care ne bucurăm.

Dar trebuie să cercetăm mai îndeaproape aceste lucruri. Am văzut cele două relaţii stabilite între om şi Dumnezeu, relaţii în care se află Hristos însuşi. El S-a suit la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru, la Tatăl Lui şi Tatăl nostru (Ioan 20.17). Noi avem parte de toate binecuvântările care decurg din aceste două relaţii. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală; nu ne lipseşte nici o binecuvântare şi ele sunt cela mai înalte şi nu sunt binecuvântări temporale, ca acelea date iudeilor. Noi ne bucurăm de ele în ceea ce este cel mai înalt din omul născut din nou, ele fiind adaptate pentru această parte a omului pentru că sunt binecuvântări spirituale. Ca urmare, ele sunt în sfera cea mai înaltă, nu în Canaan, nici în ţara lui Emanuel, ci sunt date în locurile cereşti şi în modul cel mai minunat, fără seamăn, sunt în Hristos. } Dumnazeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în Hristos ~ (v. 3). Şi aceasta vine chiar din inima lui Dumnezeu, din gânduri care nu ţin de împrejurările în care noi ne găsim în timpul nostru, pentru că noi avem acest loc în inima Lui înainte să fi fost lumea; El dorea să ne dea un loc în Hristos; El ne-a ales în El.

Ce binecuvântare şi ce sursă de bucurie, ce har să fim astfel de obiecte ale favorii lui Dumnezeu, potrivit cu iubirea Lui suverană! Dacă dorim să măsurăm iubirea Lui, putem încerca aceasta numai prin Hristos, sau, cel puţin, numai aşa trebuie să simţim această iubire. Remarcaţi în ce mod Duhul Sfânt ne pune aici mereu înaintea ochilor faptul că totul este în Hristos, aşa cum putem vedea din aceste expresii: } în cele cereşti, în Hristos ~ , } ne-a ales în El ~ } în care ne-a făcut plăcuţi, în Cel Prea Iubit ~ . Acesta este unul din principiile fundamentale ale învăţăturii Duhului Sfânt, celălalt fiind că binecuvântarea îşi are originea în Dumnezeu însuşi. El este sursa şi autorul binecuvântării. Inima Lui, dacă putem spune aşa, gândurile Lui sunt originea şi măsura pentru binecuvântare. De aceea numai în Hristos avem o oarece măsură a ceea ce este nemăsurat , pentru că El este în mod desăvârşit plăcerea lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu găseşte în El un obiect suficient de măreţ pentru ca să se poată vărsa în întregime, faţă de care iubirea Lui infinită se poate exercita în mod perfect.

Binecuvântarea este deci de la Dumnezeu, dar, altfel, ea este cu El şi înaintea Lui , pentru bucuria Lui şi pentru ca iubirea Lui să fie satisfăcută. El ne-a ales, ne-a predestinat şi ne-a binecuvântat, dar a făcut acestea pentru ca să ne aibă înaintea Lui, adoptaţi pentru ca să fim copii ai Lui. Aşa este harul în fundamentul lui, şi aceasta este ceea ce a găsit harul bun să facă pentru noi.

Dar mai trebuie să remarcăm încă un lucru. Noi suntem aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii, şi aceasta nu este numai expresia suveranităţii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu alege acum pe unii dintre oameni, el o face ca Suveran, înainte ca să fi existat lumea, şi aceasta ne arată că avem un loc în planurile lui Dumnezeu pentru un sistem întemeiat de El în Hristos înainte ca să fi existat lumea, sistem care va dăinui după ce chipul acestei lumi va fi trecut. Acesta este un aspect foarte important al sistemului creştin. Prin crearea lui Adam în această lume a fost introdusă responsabilitatea (evident, pentru om). Dar locul pe care îl avem în Hristos ne-a fost dat înainte ca să fi existat lumea. Dezvoltarea tuturor caracteristicilor acestei responsabilităţi a avut loc până la cruce şi s-a încheiat prin aceasta. Omul a fost în inocenţă, apoi păcătos fără lege, apoi sub lege, şi, după ce s-a dovedit vinovat în toate modurile, harul – Dumnezeu însuşi – a venit în bunătate în lumea celor păcătoşi şi a fost întâmpinat numai cu ură pentru iubirea pe care a arătat-o. Lumea este judecată şi oamenii sunt pierduţi, şi fiecare dintre noi trebuie să-şi însuşească aceasta în mod individual. Răscumpărarea a fost împlinită şi planul lui Dumnezeu s-a înfăptuit prin creaţia cea nouă în Hristos Cel înviat, ultimul Adam, în care s-a arătat } taina voii Sale ~ , punând în acelaşi timp la încercare responsabilitatea primului om. Comparaţi cu 2 Timotei 1.9-11 şi Tit 1,2, unde acest adevăr este foarte clar scos în evidenţă.

Această responsabilitate şi harul nu pot să se împace decât în Hristos. Cele două principii se văd în cei doi pomi din grădină. După aceasta avem promisiunea necondiţionată făcută lui Avraam pentru ca să înţelegem că binecuvântarea era numai har. Ulterior legea a adus din nou două principii şi a prezentat viaţa ca fiind consecinţă a responsabilităţii împlinite. A venit Hristos, Cel care este viaţa şi a luat asupra lui , pentru toţi cei care cred în El, consecinţele responsabilităţii, şi, ca Fiu divin, El a devenit şi Cap al învierii, sursa vieţii, păcatul nostru fiind înlăturat, iar noi, ca înviaţi împreună cu El, nu numai că avem viaţa, ci suntem într-o poziţie nouă, aduşi la viaţă, scoşi din moarte împreună cu El şi avem o parte potrivit sfaturilor care stabilesc totul în El înainte de întemeierea lumii şi suntem întemeiaţi pe dreptate datorită răscumpărării, ca o creaţie nouă, al cărei Cap este al doilea om. Capitolul explică în continuare cum suntem noi aduşi în această poziţie.

Noi am spus că Dumnezeu Se descoperă sub două aspecte chiar şi în relaţiile cu Hristos: el este Dumnezeu şi este şi Tată. Binecuvântările noastre se leagă de aceste două caracteristici, adică de firea desăvârşită a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi de intimitatea unei relaţii pozitive cu El ca Tată. Apostolul nu menţionează încă moştenirea, nici planul lui Dumnezeu cu privire la glorie, al cărei centru este Hristos, ci vorbeşte de relaţiile noastre cu Dumnezeu, de ceea ce suntem noi faţă de Dumnezeu şi nu de moştenirea noastră, despre ceea ce ne-a făcut El să fim şi nu despre ceea ce ne-a dat El. Partea noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu este prezentată pe larg în v. 4-6. Ceea ce este spus despre poziţia noastră în v. 4 ţine de numele de Dumnezeu, iar ceea ce este în v. 5 de cel de Tată.

Caracterul lui Dumnezeu însuşi este prezentat în ceea ce în v. 4 este atribuit sfinţilor, pentru că Dumnezeu nu şi‑ar găsi plăcerea decât în El şi în ceea ce îi seamănă din punct de vedere moral. În rest, ceea ce voi spune este un principiu universal: un om cinstit nu ar găsi plăcere în compania unui om care nu îi seamănă din punct de vedere al cinstei. Cu atât mai mult, Dumnezeu nu va putea suferi ceea ce este în opoziţie cu sfinţenia Sa, pentru că El trebuie să se înconjoare de ceea ce Îi face plăcere. Iar Hristos este Cel care Îi face plăcere mai presus de orice, şi aceasta prin Sine însuşi: El personal este imaginea lui Dumnezeu cel invizibil. Iubirea, sfinţenia şi perfecţiunea fără pată în toate căile se întrunesc în El. Şi Dumnezeu ne-a ales în El. În versetul 4 găsim poziţia noastră sub acest aspect. În primul rând, noi suntem înaintea lui Dumnezeu şi El ne introduce în prezenţa Lui. Iubirea lui Dumnezeu cere ca El să facă aceasta pentru a fi satisfăcută, iar această iubire care este în noi trebuie să fie şi în această poziţie pentru a avea înainte obiectul ei perfect, şi numai în aceasta constă fericirea perfectă, dar, în acest caz noi trebuie să fim asemănători lui Dumnezeu. El nu poate să ne primească în prezenţa Lui, nici să-Şi găsească plăcerea în noi, dacă nu suntem asemenea Lui. El ne-a ales deci în Hristos pentru ca să fim sfinţi şi fără defect înaintea Lui în iubire. El însuşi este sfânt prin caracterul Lui şi ireproşabil în toate căile Lui, este însăşi natura iubirii. Este o poziţie de fericire perfectă în prezenţa lui Dumnezeu, fiind asemănători lui Dumnezeu, şi aceasta în Hristos, obiectul şi măsura iubirii divine. Astfel, Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în noi, iar noi, fiind asemenea Lui în ceea ce priveşte calităţile morale, putem să ne bucurăm din plin de perfecţiunea Lui. Mai mult chiar, aceasta este alegerea Lui şi iubirea Lui ne-a aşezat în această poziţie, în Acela care, fiind plăcerea Lui din eternitate, este demn să de locul pe care îl are. Inima noastră îşi găseşte odihna în această poziţie pentru că există un acord deplin între firea noastră şi cea a lui Dumnezeu, iar alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru noi, ca să avem această poziţie, arată afecţiunea personală pe care o are el pentru noi. Şi, în acelaşi timp, avem înaintea noastră un obiect perfect şi suprem al afecţiunii.

De remarcat că, în relaţia despre care vorbim aici, binecuvântarea ţine de firea lui Dumnezeu, şi, de aceea, nu se spune că suntem predestinaţi pentru aceasta potrivit cu buna plăcere a voii Sale. Noi suntem aleşi în Hristos pentru ca să fim binecuvântaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Această alegere este rodul harului Său infinit, dar bucuria de firea Lui, ca şi cea a noastră în El, nu ar putea fi alta, pentru că aşa este firea Lui, sfinţenie şi dragoste. Fericirea nu ar putea fi altundeva sau cu vreun altul.

Dar, în versetul 5 vedem privilegii cu totul deosebite, iar noi suntem predestinaţi pentru aceste privilegii. } El ne-a predestinat pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale ~ . Acest verset, aşa cum spuneam, prezintă nu firea lui Dumnezeu, ci intimitatea unei relaţii pozitive. Şi este plăcerea voii Sale, pentru că Dumnezeu poate avea îngeri ca slujitori, dar a dorit să aibă fii.

Poate că am putea spune că, dacă suntem admişi ca să ne găsim plăcerea în Dumnezeu, atunci nu se poate să nu fim într-o relaţie intimă cu El, dar forma şi caracterul acestei relaţii depinde cu siguranţă de voinţa suverană a lui Dumnezeu. În rest, din vreme ce avem acestea în Hristos, reflectarea naturii divine şi relaţia de fii merg împreună, ambele fiind reunite în noi. Totuşi trebuie să ne amintim că faptul că avem parte de acestea ţine de voinţa suverană a lui Dumnezeu, Tatăl nostru şi că Hristos este unicul mijloc prin care ne putem bucura de acestea. Dumnezeu, Tatăl nostru, în bunătatea Lui suverană, potrivit planurilor dragostei Sale, doreşte să ne aibă alături de El. Acest plan care ne leagă de Hristos este în har este subliniat în v. 5, ca şi în versetul precedent. În acestea nu numai că este caracterizată poziţia noastră, ci este introdus Tatăl în mod special faţă de relaţia pe care o implică acest nume. Duhul Sfânt nu se mărgineşte numai să spună: } ne-a predestinat pentru înfiere, ci mai adaugă şi } pentru sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii sale ~ . Am putea spune că celelalte cuvinte sunt subînţelese în } înfiere ~ , dar Duhul doreşte să particularizeze pentru inimile noastre acest gând că Tatăl doreşte să aibă o relaţie intimă cu noi ca fii. Noi suntem fii pentru El prin Isus Hristos, } după buna plăcere a voii Sale ~ . Dacă Hristos este imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, noi purtăm această imagine, fiind aleşi în El, iar, din vreme ce Hristos este Fiul, noi avem aceeaşi relaţie cu Tatăl.

Iată deci relaţiile noastre atât de scumpe şi minunate cu Dumnezeu, Tatăl nostru în Hristos şi iată planul lui Dumnezeu pentru noi. Aici nu găsim nimic cu privire la starea precedentă a celor care trebuiau să fie chemaţi să se bucure de aceste binecuvântări. Vedem un popor, o familie cerească, potrivit cu planurile lui Dumnezeu, care există ca rod al gândurilor din eternitate ale lui Dumnezeu şi al iubirii Sale – ceea ce aici este numit } lauda gloriei harului Său ~ . Dumnezeu nu poate fi glorificat adăugând ceva, ci Dumnezeu Se glorifică El însuşi când Se descoperă. Deci, toate acestea sunt lauda gloriei Sale şi a harului Său, prin care a lucrat faţă de noi în Hristos. Hristos este măsura acestui har şi forma lui faţă de noi, El, cu care noi suntem în părtăşie. Toată plinătatea acestui har este descoperită în căile lui Dumnezeu faţă de noi, care sunt, dacă putem spune aşa, gândurile originare ale lui Dumnezeu, care nu au altă sursă decât fiinţa Lui, în care şi prin care se descoperă El şi prin împlinirea cărora Se glorifică. Şi, remarcaţi că, la sfârşitul v. 6, Duhul nu spune } Hristosul ~ atunci când vorbeşte de El, ci, dorind să pună accent pe gândurile lui Dumnezeu, spune că Dumnezeu a lucrat faţă de noi în har } în Cel Preaiubit ~ , adică în Acela care este în mod special obiectul afecţiunii Lui. Duhul scoate în relief această caracteristică a lui Hristos atunci când vorbeşte despre acest har care ne este dat în El. Există un obiect special al iubirii lui Dumnezeu? Tocmai în acesta ne-a binecuvântat El.

Unde ne-a găsit Dumnezeu atunci când a dorit să ne introducă în această poziţie glorioasă? Pe cine a ales El pentru a binecuvânta în acest mod? Pe nişte bieţi păcătoşi morţi în greşelile şi păcatele lor, robiţi de Satan şi de carne.

Dacă în Hristos vedem poziţia noastră potrivit cu planurile lui Dumnezeu, tot în El găsim răscumpărarea care ne aşează în această poziţie: } în El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea greşelilor ~ (v. 7). Aceia pe care Dumnezeu a dorit să-i binecuvânteze erau sărmani şi nenorociţi prin păcat, aşa că El a lucrat faţă de ei potrivit cu } bogăţiile harului Său ~ . Noi am remarcat deja faptul că Duhul face să reiasă din acest pasaj planurile eterne ale lui Dumnezeu cu privire la sfinţi în Hristos chiar înainte de a spune despre starea de păcătoşi pe pământ, din care aceştia au fost scoşi. Tot gândul lui Dumnezeu cu privire la ei este descoperit în aceste planuri în care El Se glorifică, şi de aceea este scris că ceea ce a găsit El potrivit să facă pentru sfinţi este potrivit cu } gloria harului Său ~ . Prin acestea El se face cunoscut. Ceea ce a făcut pentru bieţii păcătoşi este potrivit cu bogăţiile harului Său. Ceea ce a făcut El pentru bieţii păcătoşi este după } bogăţiile harului Său ~ . El se descoperă în planurile Sale şi este glorios în har. În lucrarea Sa, El se gândeşte la nenorocirea noastră, la nevoile noastre, potrivit cu bogăţia harului Său, de care noi avem parte fiind în sărăcie şi în nevoi. Dumnezeu este bogat în har. Astfel, poziţia noastră este întemeiată potrivit planurilor lui Dumnezeu şi prin eficacitatea lucrării în Hristos – mă refer la poziţia noastră faţă de Dumnezeu. Dacă este să medităm asupra acestui pasaj, în care sunt descoperite gândurile şi planurile lui Dumnezeu, dacă de aici decurg iertarea şi răscumpărarea, noi trebuie să gândim nu luând ca măsură nevoile noastre, ci bogăţiile harului lui Dumnezeu.

Dar avem mai mult. Dumnezeu ne-a pus în această intimitate cu El şi ne descoperă gândurile cu privire la gloria lui Hristos Însuşi. Acelaşi har ne face participanţi la planurile cu privire la gloria universală a lui Hristos pentru administrarea plinătăţii timpurilor. Aceasta este o favoare imensă pe care ne-o acordă Dumnezeu. Noi suntem atât interesaţi de gloria lui Hristos cât şi binecuvântaţi în El. Apropierea noastră de Dumnezeu şi poziţia noastră perfectă înaintea Lui ne fac capabili să fim interesaţi de planurile lui Dumnezeu cu privire la gloria Fiului Său. Şi aceasta ne face să ne gândim la moştenire (comparaţi cu Ioan 15.15). Similar, dar pe o poziţie inferioară, Avraam era prietenul lui Dumnezeu. Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-a dat să ne bucurăm de toate binecuvântările în locurile cereşti, dar doreşte să reunească toate lucrurile în ceruri şi pe pământ sub Hristos în calitate de Cap şi de poziţia noastră în El depind relaţiile noastre cu tot ceea ce Îi este subordonat lui Hristos, ca şi relaţiile noastre cu Dumnezeu, Tatăl Său. Moştenirea noastră este în Hristos.

Buna plăcere a lui Dumnezeu a fost să reunească sub mâna lui Hristos tot ceea ce este creat; acesta este planul Lui pentru timpul când se va arăta rezultatul căilor Sale [2]. Partea noastră de moştenire este în Hristos, noi fiind moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos. Aici însă, Duhul ne prezintă poziţia în virtutea căreia am primit moştenirea, şi nu cum este moştenirea în sine. Şi aceasta este prin voia suverană a lui Dumnezeu, cum făcuse înainte în ceea ce priveşte relaţia noastră specială de fii ai lui Dumnezeu. Trebuie remarcat şi aici faptul că şi în moştenire vom fi spre } lauda gloriei harului Său ~ . Atunci când vom fi prezentaţi în posesia moştenirii, noi vom fi desfăşurarea gloriei Sale, dar relaţiile noastre cu Dumnezeu Însuşi sunt roade pentru sufletele noastre, cu El şi înaintea Lui, în harul infinit în care ne-a aşezat El în aceste relaţii, făcându-ne capabili să avem această poziţie.

Iată deci care sunt planurile lui Dumnezeu, Tatăl nostru, sub aspectul gloriei care Îi este dată lui Hristos ca om. Dumnezeu va reuni toate lucrurile sub El în calitate de Cap, şi, cum în El avem noi această poziţie în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, Tatăl, la fel este şi cu privire la moştenirea pe care ne-a dat-o El. Noi suntem uniţi cu Hristos în ceea ce priveşte cele care sunt deasupra noastră, şi, la fel, şi faţă de cele care sunt sub noi. Apostolul vorbeşte aici întâi despre creştinii iudei, despre cei care au crezut în Hristos înainte ca El să fie manifestat: } am sperat dinainte în Hristos ~ (v. 12). În zilele din urmă, rămăşiţa iudeilor va crede, ca şi Toma, atunci când Îl va vedea pe Hristos, dar ferice de cei care vor fi crezut în El fără a-L fi văzut! Apostolul vorbeşte despre aceia dintre iudei care au crezut deja în El.

În versetul 13, Pavel extinde la naţiuni aceeaşi binecuvântare, ceea ce îl aduce la un alt adevăr valoros pentru noi, care este valabil pentru orice credincios, dar care are o forţă deosebită pentru cei dintre naţiuni: Dumnezeu şi-a pus sigiliul asupra lor prin Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte carnea, ei nu erau moştenitori ai promisiunilor, dar, atunci când au crezut, Dumnezeu i-a pecetluit cu Duhul Sfânt al promisiunii, care este, pentru orice credincios, arvuna moştenirii, atât pentru iudeu cât şi pentru cel dintre naţiuni, până atunci când posesiunea câştigată pentru el prin Hristos îi va fi dată, până atunci când El o va lua în fapt în posesie prin puterea Lui, căreia nici un adversar nu i se va putea opune. Trebuie remarcat că aici nu este vorba despre o transformare a celor credincioşi, ci de un sigiliu pus asupra lor, care este o arvună şi demonstrează deplina lor participare la moştenirea care Îi aparţine lui Hristos – moştenire la care El are dreptul prin răscumpărarea prin care a câştigat toate lucrurile, dar pe care Şi le va însuşi prin forţă numai după ce va fi strâns la El pe toţi cei care sunt împreună moştenitori cu El.

Duhul Sfânt nu este o arvună a dragostei, pentru că } dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre ~ (Rom. 5.5) şi Dumnezeu ne iubeşte acum aşa cum ne va iubi în cer, ci Duhul este arvuna moştenirii. Noi încă nu avem nimic din moştenire, dar, când o vom avea, aceasta va fi spre lauda gloriei Sale, pe când gloria harului Său este deja descoperită.

Astfel, în această primă parte a acestui capitol, am găsit harul care ne-a aşezat în această poziţie de copii ai lui Dumnezeu – planurile lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos în calitate de cap peste toate lucrurile – şi Duhul Sfânt dat celor credincioşi ca arvună şi pecete pentru moştenirea pe care Hristos a câştigat-o, până atunci când, împreună cu El, ei vor intra în posesia moştenirii.

De la v. 15 până la sfârşitul capitolului avem rugăciunea apostolului pentru sfinţi, rugăciune care decurge din descoperirea de dinainte, care se bazează pe modul în care copiii lui Dumnezeu au fost introduşi în binecuvântările lor în Hristos şi care ne conduc astfel la tot adevărul cu privire la unirea dintre Hristos şi Adunare, ca şi la poziţia pe care o are Hristos în universul pe care l-a creat ca Fiu, şi pe care îl reia în stăpânire ca om. Ea se bazează, în acelaşi timp, pe puterea care ne aşează în aceeaşi poziţie ca şi Hristos însuşi, la înălţimea poziţiei pe care Dumnezeu ne-a dat-o în planurile Sale. Această rugăciune are ca temei titlul de } Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos ~ (v. 17), pe când cea din capitolul al treilea (v. 14 şi următoarele) pe titlul } Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ~ . În aceasta subiectul este mai mult comuniunea decât planurile. Dumnezeu este numit aici } Tatăl gloriei ~ , El fiind sursa şi autorul gloriei. Dar Dumnezeu este numit nu numai Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, ci vom vedea şi cum Hristos este privit ca om. Dumnezeu a lucrat în Hristos (v. 20), L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui, adică tot ceea ce s-a făcut faţă de Hristos este privit ca fiind efectul puterii lui Dumnezeu. Hristos a putut spune: } Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica ~ (Ioan 2.19), pentru că El era Dumnezeu, dar aici El este privit ca om, aşa că Dumnezeu L-a înviat.

Această rugăciune se împarte în două părţi. Apostolul cere ca efesenii împreună cu toţi sfinţii să înţeleagă: 1˚ care este chemarea şi moştenirea lui Dumnezeu; 2˚ care este puterea care îi pune în posesia a ceea ce le oferă chemarea lui Dumnezeu, şi anume aceeaşi putere care L-a aşezat pe Hristos la dreapta lui Dumnezeu după ce L-a înviat dintre morţi.

Apostolul cere mai întâi pentru sfinţi să înţeleagă lucrurile care le sunt date. Şi aici mi se pare că regăsim cele două lucruri de care, în partea anterioară a capitolului, am văzut că au parte sfinţii, şi anume speranţa chemării lui Dumnezeu şi gloria moştenirii Lui în sfinţi. Prima se referă la v. 3-5, adică la chemarea noastră, iar cea de-a doua la versetul 11, adică la moştenire. În versetele 3-5 găsim harul, adică Îl vedem pe Dumnezeu lucrând faţă de noi pentru că el este iubire, iar în versetul 11 vedem gloria – Omul care se bucură în persoana Lui şi în moştenire de roadele puterii şi planurilor lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă să fim înaintea Lui sfinţi şi fără pată în iubire, şi, în acelaşi timp, să-I fim fii. Gloria moştenirii Lui este pentru noi. Trebuie să remarcaţi faptul că apostolul nu spune } chemarea noastră ~ deşi noi suntem cei chemaţi., ci caracterizează această chemare prin Acela care cheamă pentru ca noi să o înţelegem în adevăratul ei caracter, potrivit cu măreţia Lui. Chemarea este potrivit cu Dumnezeu însuşi, toate binecuvântările şi caracterul acestei chemări sunt pe măsura plinătăţii harului Său, sunt demne de El, şi aceasta este speranţa noastră. Şi moştenirea este moştenirea Lui, după cum şi Ţara Canaanului era a lui Dumnezeu, cum a şi spus în lege, chiar dacă era în Israel. Tot aşa şi moştenirea întregului univers, atunci când va fi umplut de gloria lui Dumnezeu, va fi a Lui, dar va fi în sfinţi. El va umple totul cu gloria Sa şi va avea o moştenire în sfinţi. Iată cele două părţi ale primului aspect asupra căruia trebuie să le fie deschişi ochii sfinţilor. Prin chemarea lui Dumnezeu, noi suntem chemaţi să ne bucurăm de binecuvântarea prezenţei alături de El însuşi, de ceea ce este deasupra noastră. Moştenirea lui Dumnezeu se aplică la ceea ce este sub noi, la lucrurile create, care sunt toate ale lui Hristos, împreună cu care ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu. Dorinţa apostolului este ca efesenii să înţeleagă ambele aspecte.

Al doilea lucru pe care îl cere apostolul pentru efeseni este ca ei să cunoască puterea deja manifestată, care a lucrat deja pentru ca ei să aibă parte de această poziţie binecuvântată şi glorioasă, pentru că, după cum au fost introduşi prin harul suveran al lui Dumnezeu în poziţia pe care o are Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl, aşa este lucrarea care a fost împlinită în Hristos şi desfăşurarea puterii lui Dumnezeu a avut loc ridicându-L din mormânt până la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, mai presus de orice nume care este numit, ceea ce este expresia şi modelul acestei puteri care lucrează în noi, cei care credem, şi care ne scoate din starea de morţi în păcat pentru a ne face parte de gloria lui Hristos. Această putere este baza poziţiei Adunării în unire cu El şi cea a tainei din planurile lui Dumnezeu. Hristos înviat din morţi în persoană este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, deasupra oricărei puteri şi autorităţi şi mai presus de orice nume care este numit în ierarhiile prin care Dumnezeu administrează guvernarea lumii de acum sau a celei din viitor. Şi această superioritate există nu numai în raport cu divinitatea Lui, a cărui glorie rămâne neschimbată, ci în raport cu poziţia care Îi este dată ca om, pentru că, după cum am văzut, aici este vorba de } Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos ~ . Este Acela care L-a înviat dintre morţi şi care I-a dat glorie şi o poziţie deasupra tuturor, poziţie pe care, fără-ndoială, era personal demn s-o aibă, şi pe care El o primeşte, pentru că, fiind om, trebuia s-o primească, din mâna lui Dumnezeu, care-L pune Cap peste toate lucrurile, unind Adunarea cu El ca trup al Său, înviind membrele acestui trup din starea de moarte în păcate prin aceeaşi putere care a înviat şi Capul, dându-le viaţă împreună cu Hristos şi făcându-le să se aşeze în locurile cereşti în El, prin aceeaşi putere care L-a înălţat. Astfel, Adunarea, trupul Lui, este plinătatea Lui. El este Cel care } umple totul în toţi ~ (v. 23), iar trupul este complementul Capului. El, fiind atât Dumnezeu cât şi om, umple toate lucrurile, şi aceasta fiind om potrivit cu puterea răscumpărării pe care a înfăptuit-o şi a gloriei pe care a dobândit-o, astfel încât universul pe care El L-a umplut de glorie se bucură de aceasta, în stabilitatea răscumpărării, de puterea de sub al cărei efect nimic nu poate să-l scoată [3]. Repet, El este Acela care umple tot universul cu gloria Lui, dar Capul nu este izolat, sau, dacă putem spune aşa, lăsat incomplet, fără trupul Său, ci trupul Îl completează în această glorie, aşa cum un trup natural completează un cap natural, nu pentru a fi cap, nici pentru a dirija capul, ci pentru a fi trupul acelui cap şi pentru ca şi capul să fie cap al trupului său. Hristos este Capul (sau şeful) corpului peste toate lucrurile. El umple toate lucrurile şi Adunarea este plinătatea Lui. Iată taina în toate aspectele ei. În consecinţă, putem observa că, odată ce Hristos a împlinit toată răscumpărarea, a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a luat poziţia prin care este Şef sau Cap al corpului.

Ce minunată este partea sfinţilor în virtutea răscumpărării lor şi a puterii divine care a lucrat învierea lui Hristos după ce a murit pentru greşelile şi păcatele noastre şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu! Această poziţie a lui, mai puţin şederea personală la dreapta lui Dumnezeu, este a noastră prin unirea noastră cu El.

CAPITOLUL 2

Capitolul al doilea[4] prezintă lucrarea puterii lui Dumnezeu pe pământ, lucrare care are ca scop principal să facă sufletele să se bucure de privilegiile cereşti şi să alcătuiască astfel, pe pământ, Adunarea, nu atât să prezinte privilegiile în sine, şi, în consecinţă, planurile lui Dumnezeu. Vedem harul şi puterea care lucrează pentru împlinirea planurilor aducând sufletele la rezultatul pe care această putere trebuie să-l producă. Hristos este văzut în primul rând nu ca Dumnezeu coborât pe pământ şi prezentat păcătoşilor, ci ca om mort, adică în poziţia în care eram din cauza păcatului, dar înviat şi scos din acea stare prin puterea lui Dumnezeu. El era mort pentru păcat, iar Dumnezeu L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui. Noi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre, iar Dumnezeu ne-a înviat împreună cu El. Dar, din vreme ce este vorba de pământ şi de lucrarea puterii şi de harul pe pământ, în mod normal, Duhul vorbeşte despre starea celor asupra cărora lucrează harul, de fapt, despre starea tuturor oamenilor. În acelaşi timp, în formele pământeşti ale religiei, în sistemele car existau pe pământ, erau unii care erau aproape şi alţii care erau departe. Ori, noi am văzut că, în binecuvântarea deplină de care vorbeşte apostolul este însăşi firea lui Dumnezeu. Toate planurile Lui au în vedere o glorificarea firii Sale, şi, de aceea, toate formele exterioare, chiar şi acelea dintre ele care au fost date în mod provizoriu pe pământ prin autoritatea lui Dumnezeu, nu pot avea nici o valoare. Acele forme au fost de folos pentru arătarea căilor lui Dumnezeu, ca umbre ale lucrurilor viitoare, şi fuseseră legate de manifestarea autorităţii lui Dumnezeu pe pământ printre oameni pentru a păstra oarece cunoştinţe despre Dumnezeu. Acele lucruri şi-au avut importanţa lor la vremea lor, dar acele imagini simbolice nu puteau aduce sufletele în relaţie cu Dumnezeu pentru ca ele să se bucure de manifestarea eternă a firii Lui în inimi transformate prin harul Său, fiind părtaşi cu El şi reflectând firea Lui. Toate acele rânduieli erau inutile pentru atingerea acestui scop, nefiind manifestarea principiilor eterne. Dar erau acele categorii de oameni, iudeii şi cei dintre naţiuni, şi apostolul vorbeşte despre ele, iar harul ia oameni din una şi din cealaltă pentru ca să alcătuiască din ei un singur trup, un om nou, o nouă creaţie în Hristos.

În primele două versete din acest capitol, apostolul vorbeşte despre cei care ieşiseră dintre naţiuni, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, pe care iudeii îi numeau în mod obişnuit goim[5]. În versetul 3, el spune despre iudei } şi noi toţi ~ , fără a intra în grozăvia detaliilor cuprinse în capitolul 3 din epistola către romani [6], pentru că nu se pune problema să-l convingă pe individ de păcat pentru a-i arăta apoi mijlocul prin care poate fi îndreptăţit, ci de a prezenta planurile lui Dumnezeu în har. Aici deci, apostolul vorbeşte despre depărtarea omului de Dumnezeu, de felul cum omul era în întuneric. În ceea ce le priveşte pe naţiuni, el vorbeşte despre starea universală a lumii. Mersul lumii în absamblu, al întregului sistem, este după } căpetenia autorităţii văzduhului ~ , lumea fiind guvernată de acela care lucrează în inimile fiilor neascultării, care, din voinţa lor proprie, caută se sustrag guvernării lui Dumnezeu, chiar dacă nu se pot sustrage de la judecata Lui.

Dacă iudeii aveau privilegii exterioare, dacă nu erau în mod direct sub guvernarea domnitorul ui lumii acesteia, cum era cazul cu naţiunile cufundate în idolatrie şi în cea mai mare decădere a sistemului cu care să laudă omul, în poftele prin care demonii găsesc plăcere să facă de râs înţelepciunea omului; dacă iudeii nu erau ca oamenii dintre naţiuni, sub guvernarea demonilor, totuşi, în firea lor, ei erau conduşi de aceleaşi pofte cu care demonii îi chinuiesc pe bieţii păgâni. Iudeii trăiau la fel ca păgânii în ceea ce priveşte poftele cărnii şi erau } copii ai mâniei ~ la fel ca toţi ceilalţi, pentru că aceasta este starea oamenilor: prin firea lor, ei sunt } copii ai mâniei ~ . În ceea ce priveşte privilegiile lor exterioare, israeliţii sunt poporul lui Dumnezeu, dar, prin firea lor, ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, şi aici trebuie remarcată expresia } din fire ~ (v. 3). Duhul nu vorbeşte aici despre o judecată pronunţată de Dumnezeu, nici de păcate comise, nici de faptul că Israel nu şi-a îndeplinit responsabilitatea în relaţiile cu Dumnezeu şi a căzut în idolatrie şi răzvrătire, nici chiar de faptul că L-a respins pe Mesia, şi, prin aceasta, şi-a negat orice resursă, pe scurt, nu spune nimic din ceea ce a făcut Israel. Şi nici nu spune despre o judecată pozitivă din partea lui Dumnezeu asupra manifestărilor păcatului. Iudeii, ca toţi ceilalţi oameni, prin firea lor, erau copii ai mâniei. Această mânie era consecinţa normală a stării în care erau ei [7].

Omul prin firea lui, fie el iudeu sau dintre naţiuni, este în mod normal sub mânia lui Dumnezeu, după cum nu există nici o înclinaţie naturală a omului pentru bine şi pentru dreptate. Ori Dumnezeu, chiar dacă în judecată ia cunoştinţă de tot ceea ce este contrar voii Sale şi gloriei Sale, este, prin firea Lui, deasupra la toate acestea, şi faţă de cei care sunt vrednici de mânie El poate să fie bogat în îndurare, pentru că aşa este el în firea Lui. În consecinţă, apostolul Îl prezintă aici lucrând potrivit cu ceea ce este El faţă de obiectele harului Său. Pavel spune că noi eram morţi în greşeli şi păcate, dar Dumnezeu a venit, şi, din dragoste, ne-a eliberat prin puterea Lui. } ... Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit ... ~ (v. 4). În noi nu era nici o mişcare spre bine: noi eram morţi în greşelile şi păcatele noastre. Mişcarea, lăudat fie El, a venit de la El. El ne-a dat viaţa, şi nu numai aceasta, ci ne-a dat viaţa împreună cu Hristos. Pavel nu a spus în mod direct că Hristos a căpătat viaţa, chiar dacă am putea spune aceasta dacă este să vorbim despre puterea Duhului. Hristos a fost înviat din morţi, iar, în ceea ce ne priveşte pe noi, se spune că toată energia prin care Hristos a ieşit din moarte lucrează şi pentru a ne da nouă viaţa, şi nu numai atât, ci, fiind aduşi la viaţă, noi suntem asociaţi cu El. A ieşit din moarte, deci şi noi ieşim împreună cu El. Dumnezeu ne face parte de această viaţă, este numai prin harul Său, harul care ne-a mântuit pe noi, pe care ne-a găsit morţi în păcatele noastre, şi care ne-a scos din moarte aşa cum Hristos a ieşit din moarte, şi aceasta prin aceeaşi putere, şi ne face să ieşim împreună cu Hristos [8], prin puterea de viaţă, în înviere, pentru ca să ne pună în lumină şi în favoarea lui Dumnezeu, ca o nouă creaţie, aşa cum este şi Hristos însuşi. Învierea a pus capăt la toate deosebirile: ele nu mai au loc în Hristos Cel înviat pentru că Dumnezeu le-a dat viaţa şi unora şi celorlalţi împreună cu Hristos.

Or, din vreme ce Hristos a făcut aceasta, iudeii şi cei dintre naţiuni sunt împreună în Hristosul înviat şi înălţat la cer, diferenţele fiind desfiinţate prin moarte. Ei sunt împreună aşezaţi în El într-o stare nouă, care le este comună şi care este chiar starea lui Hristos însuşi [9]. Aceşti bieţi păcătoşi dintre naţiuni şi dintre iudeii împotrivitori şi răzvrătiţi sunt aşezaţi în poziţia în care se află Hristos prin puterea care L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu [10], pentru a arăta în secolele ce vor veni imensele bogăţii de har în care i-a introdus. O Maria din Magdala, un tâlhar crucificat, şi noi toţi cei care credem, tovarăşi cu fiul lui Dumnezeu în glorie, vom fi martori ai acestui har minunat. Prin har suntem mântuiţi. Acum noi nu suntem încă în glorie: suntem mântuiţi prin credinţă. Unii ar putea spune că măcar credinţa este a omului. Nu [11], nici în această privinţă nu este meritul nostru. Totul este darul lui Dumnezeu şi nu este în urma faptelor noastre, pentru ca nimeni să nu se glorifice, pentru că noi suntem lucrarea Lui.

Cu câtă tărie subliniază Duhul faptul că Dumnezeu însuşi este singura sursă şi Cel care a înfăptuit totul! Este o creaţie care este opera Lui, un rezultat care este în deplin acord cu caracterul Lui. Şi această lucrare este făcută în noi; Dumnezeu ia nişte bieţi păcătoşi pentru a-Şi arăta gloria în ei. Dacă este lucrarea Lui Dumnezeu, atunci, în mod sigur, ea este şi eficace pentru a produce lucrări bune: El ne-a creat în Hristos pentru lucrări bune.

Ori, trebuie să remarcaţi că, dacă Dumnezeu ne-a creat pentru lucrări bune, acestea, prin natura lor trebuie să fie potrivite cu caracterul Celui care a lucrat în noi, creeîndu-ne după gândurile Lui. Aici nu ne este prezentat omul care caută să se apropie de Dumnezeu şi să-L satisfacă făcând lucrări care să-I fie plăcute potrivit legii, ca măsură a ceea ce ar trebui să fie omul, ci Dumnezeu ne-a luat când eram în păcatele noastre, când în inima noastră nu era nici o mişcare morală (după cum este scris: } nu este nici unul care înţelege, nu este nici unul care-L caută pe Dumnezeu ~ Rom. 3.10), şi El ne-a creat din nou pentru lucrări care să fie în acord cu noua creaţie. Noi suntem aşezaţi într-o poziţie cu totul nouă, potrivit cu această nouă creaţie a lui Dumnezeu: noi îmbrăcăm un nou caracter, după cum a hotărât Dumnezeu mai dinainte. Şi lucrările sunt hotărâte mai dinainte potrivit cu caracterul pe care-l avem prin această nouă creaţie. Totul este absolut potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Aceasta nu este o datorie, cum era în creaţia cea veche [12], ci totul este rodul gândurilor lui Dumnezeu în creaţia cea nouă. Legea dispare cu privire la noi chiar atunci când este vorba de fapte, ea dispare odată cu firea cea veche, la care se aplică ea. Omul care ascultă de lege este aşa cum trebuia să fie primul Adam, pe când omul în Hristos trebuie să umble potrivit cu viaţa cerească a ultimului Adam, într-un mod demn de el, de Capul noii creaţii. Fiind înviat împreună cu Hristos şi fiind rodul noii creaţii, el trebuie să aibă o purtare demnă de Acela care l ‑ a creat pentru Sine (2 Cor. 5.5). Astfel, cei dintre naţiuni, care se bucură de acest privilegiu nespus de mare de a fi într-o nouă creaţie, chiar dacă apostolul nu-i recunoaşte pe evrei ca fiind adevăraţii circumcişi, trebuie să-şi amintească de unde au fost scoşi: fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume, străini de toate promisiunile. Dar, oricât de îndepărtaţi erau ei, acum au fost apropiaţi în Hristos, prin sângele Lui. Hristos a dărâmat zidul despărţitor de la mijloc, desfiinţând legea poruncilor prin care iudeii, care se deosebeau de celelalte naţiuni prin aceste rânduieli, erau despărţiţi de naţiuni. Acele porunci îşi aveau locul în domeniul cărnii, dar Hristos, trăind în relaţie cu toate acestea, a murit şi a desfiinţat vrăjmăşia pentru a face în Sine însuşi un singur om nou din cei doi, din iudei şi din naţiuni. Cei dintre naţiuni sunt apropiaţi prin sângele lui Hristos, iar zidul despărţitor de la mijloc este dărâmat pentru ca şi unii şi ceilalţi să fie împăcaţi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce nu numai că s-a făcut pace, ci prin harul care este comun (şi la care nici unul nu putea pretinde că avea mai mult drept decât celălalt, pentru că acest har se aplică la păcat), a desfiinţat vrăjmăşia care exista până atunci între iudeul privilegiat şi cel dintre naţiuni, dedat la idolatrie şi departe de Dumnezeu, desfiinţând în carnea lui vrăjmăşia şi legea poruncilor.

Odată ce a făcut pace, Hristos le-a vestit pacea atât unora cât şi celorlalţi, fie ei aproape sau departe, pentru că, prin Hristos, noi toţi, fie iudei, fie dintre naţiuni, avem acces la Tatăl printr-un singur Duh. Nu mai este Yahve al iudeilor, al cărui nume nu putea fi chemat de păgâni, ci este Tatăl creştinilor, al răscumpăraţilor lui Hristos, al celor adoptaţi pentru a face parte din familia lui Dumnezeu. Astfel, chiar fiind dintre naţiuni, creştinul încetează să fie străin şi devine cetăţean al cerurilor, aparţinând adevăratei case a lui Dumnezeu însuşi. Aşa este harul. În ceea ce priveşte această lume, fiind astfel incorporaţi în Hristos, iată care este poziţia noastră: toţi, iudei sau dintre naţiuni, strânşi astfel într-un singur trup, alcătuim adunarea lui Dumnezeu pe pământ. Apostolii şi profeţii (cei din Noul Testament) constituie temelia zidirii, Hristos însuşi fiind piatra de unghi. În El întreaga zidire se înalţă pentru a fi un templu în care cei dintre naţiuni au locul lor, formând împreună cu ceilalţi locuinţa pe pământ a lui Dumnezeu, care este prezent prin Duhul Său. Întâi, apostolul prezintă lucrarea de zidire pe temelia apostolilor şi profeţilor, ansamblul Adunării potrivit gândurilor lui Dumnezeu; şi, în al doilea rând, el priveşte unirea în care efesenii şi ceilalţi credincioşi dintre naţiuni sunt cu iudeii creştini, formând casa lui Dumnezeu pe pământ în acel moment. Dumnezeu locuia acolo prin Duhul Sfânt [13]. Primul capitol ne-a prezentat planurile şi intenţiile lui Dumnezeu, începând cu relaţia dintre fii şi Tatăl, şi, atunci când este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, prezentând Adunarea ca fiind trupul lui Hristos, unită cu el, care este cap al tuturor lucrurilor. Cel de-al doilea capitol, care vorbeşte despre lucrarea prin care Adunarea este chemată afară din lume, de alcătuirea prin har a Adunării [14] aici, pe pământ, pe de-o parte crescând pentru a fi un templu sfânt, iar pe de altă parte ca fiind locuinţa în prezent a lui Dumnezeu prin Duhul.

CAPITOLUL 3

Întregul capitol este o paranteză care prezintă misterul, şi, în acelaşi timp, în rugăciunea de la sfârşitul lui, arată a doua caracteristică a lui Dumnezeu, menţionat la începutul epistolei, anume acela de Tată al Domnului nostru Isus Hristos. Primul capitol prezintă planurile lui Dumnezeu aşa cum sunt în ele însele, adăugând la sfârşit faptul că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos şi L-a aşezat la dreapta Sa. Cel de-al doilea capitol prezintă lucrarea lui Dumnezeu pentru ca, dând viaţă altora împreună cu Hristos, să formeze Adunarea celor înviaţi în Hristos, luaţi prin har dintre iudei şi dintre naţiuni. Aceste prime capitole prezintă gândurile şi lucrarea lui Dumnezeu. Cel de-al treilea capitol are ca subiect administrarea lucrurilor încredinţate lui Pavel, iar apostolul vorbeşte mai ales despre introducerea naţiunilor pe acelaşi temei ca şi iudeii. Acesta era un aspect cu totul nou în căile lui Dumnezeu.

Pavel era închis pentru că le predicase naţiunilor Evanghelia – împrejurări care scot în evidenţă în mod clar caracterul special al slujbei sale. Această slujbă este prezentată în mod asemănător în primul capitol din Epistola către coloseni, cu diferenţa că în această epistolă din urmă întregul subiect este tratat mult mai pe scurt, iar principiul esenţial şi caracterul slujbei potrivit cu locul pe care îl ocupă în planurile lui Dumnezeu nu este explicat atât de detaliat, ci este privit dintr-un punct de vedere special, potrivit cu scopul epistolei, şi anume relaţia naţiunilor cu Hristos. Aici apostolul arată că, în urma unei descoperiri deosebite, el primise slujba pe care o avea. Astfel, în puţine cuvinte, dar cu expresii adecvate pentru a face să reiasă limpede cunoştinţa pe care o avea cu privire la taina lui Hristos, taină care nu fusese niciodată făcută cunoscută în secolele dinainte, dar care le era atunci descoperită apostolilor şi profeţilor prin Duhul Sfânt. Trebuie remarcat că aici este vorba despre profeţii Noului Testament, din vreme ce lucrurile care le-au fost transmise lor sunt prezentate în contrast cu măsura de lumină care le-a fost dată celor din secolele anterioare. Ori, misterul fusese ascuns în toate timpurile trecute, şi chiar trebuise să fie ascuns , pentru că punerea naţiunilor pe acelaşi fundament ca şi iudeii ar fi însemnat răsturnarea iudaismului aşa cum îl întemeiase Dumnezeu. Dumnezeu se îngrijise să ridice un zid de despărţire la mijloc, şi datoria iudeului fusese să respecte despărţirea, şi el păcătuia dacă nu o respecta cu stricteţe. Misterul descoperit înlătura orice barieră. Profeţii Vechiului Testament, şi chiar Moise însuşi arătaseră că naţiunile aveau să se bucure odată împreună cu poporul, dar poporul rămânea un popor deosebit, separat. Dar faptul că naţiunile erau co-moştenitori şi făceau parte din acelaşi trup rămăsese în totul ascuns în Dumnezeu ca parte integrantă a planului Său dinainte de întemeierea lumii, dar aceea nu făcea parte din istoria lumii, nici din căile lui Dumnezeu pentru lume, nici din promisiunile descoperite de Dumnezeu.

Acesta este un plan minunat al lui Dumnezeu, unind în cer pe răscumpăraţii lui Hristos, aşa cum un corp este unit cu capul lui, ei primindu-şi un loc al lor în cer. Deşi umblăm pe pământ şi suntem locuinţa lui Dumnezeu în Duh pe pământ, în gândurile lui Dumnezeu, locul nostru este în cer. În veacul ce va veni, naţiunile vor fi binecuvântate, dar Israel va fi un popor deosebit şi separat.

În Adunare, orice deosebire pământească dispare: noi suntem una cu Hristos, fiind înviaţi împreună cu El. Astfel, evanghelia apostolului se adresa naţiunilor pentru a le da această veste bună, potrivit cu darul dat de Dumnezeu lui Pavel prin lucrarea puterii divine, pentru a le vesti nu numai un Mesia după promisiunile făcute părinţilor, nu numai un Hristos iudeu, ci un Hristos ale cărui bogăţii sunt nemăsurate. Nimeni nu ar putea urmări până la capăt în toate aspectele împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi descoperirea firii divine în El. Sunt bogăţii de nepătruns ale unui Hristos în care se descoperă Dumnezeu şi în care sunt împlinite toate gândurile lui Dumnezeu. Planurile lui Dumnezeu cu privire la un Hristos Cap al Adunării Lui, căpetenie peste toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ, Hristos care este Dumnezeu arătat în carne, sunt acum făcute cunoscute şi împlinite realizându-se strângerea laolaltă a celor împreună-moştenitori într-un singur trup. Saul, duşmanul înverşunat al lui Isus proclamat ca Mesia, chiar când aceasta s-a realizat prin Duhul Sfânt trimis din cer, deci tocmai Saul, cel mai rău dintre oameni, a devenit prin har apostolul Pavel, instrumentul acestui har şi cel care dă mărturie despre har pentru a le vesti naţiunilor aceste bogăţii de necuprins. Aceasta era funcţia lui apostolică între naţiuni. Dar el mai avea şi altă funcţie, şi anume aceea de a le descoperi oamenilor această taină care fusese ţinută ascunsă în Dumnezeu încă de la întemeierea lumii. Aceste aspecte corespund celor prezentate cu privire la slujba apostolului în Coloseni 1.23-25, după cum şi versetul 27 din acel capitol corespunde versetului 17 din capitolul pe care îl studiem acum. Dumnezeu, care a creat toate lucrurile avea acest gând , acest plan, înainte de creaţie, ca să supună întreaga creaţie Fiului său făcut om şi glorificat şi ca Fiul să aibă în glorie tovarăşi care să fie făcuţi asemenea Lui, mădulare ale trupului său spiritual, care trăiesc viaţa Lui.

Apostolul le făcea cunoscute naţiunilor bogăţiile nemăsurate ale lui Hristos, prin care ei aveau parte în planurile lui Dumnezeu în har. El îi lumina pe toţi oamenii cu privire nu în principal la mister ci la administrarea [15] acestui mister, adică nu numai asupra planului lui Dumnezeu, ci şi asupra împlinirii în timp a acestui plan, la reunirea Adunării sub Hristos în calitate de Cap. Acela care a creat toate lucrurile pentru a fi sfera în care să se desfăşoare gloria Lui păstrase la El acest secret pentru ca administrarea acestei taine, descoperite acum prin întemeierea pe pământ a Adunării, să fie la timpul ei mijlocul prin care să le fie făcută cunoscută celor mai înalte făpturi create care este înţelepciunea lui Dumnezeu care se arată în moduri atât de variate. Acele fiinţe văzuseră cum a apărut creaţia şi cum a fost împodobită chiar sub ochii lor, văzuseră guvernarea lui Dumnezeu, providenţa Lui şi judecata Lui ca şi intervenţia Lui în bunătate pe pământ în Hristos. Dar iată un fel de înţelepciune cu totul nou, ceva înafara lumii, ţinut până atunci ascuns în planurile lui Dumnezeu, astfel încât nu era nici o promisiune şi nici o profeţie cu privire la aceasta, ci era obiectul special al planului Său din eternitate, legat într-un mod special de Acela care este centrul şi plinătatea tainei evlaviei, având un loc în unire cu Hristos, şi care, chiar fiind arătată pe pământ şi aşezată împreună cu Hristos în poziţia de căpetenie peste creaţie, nu face parte din creaţia în sine, ci este ceva nou. Ea face parte dintr-o nouă creaţie, fiind o manifestare deosebită a înţelepciunii lui Dumnezeu, o parte a gândurilor Sale care până atunci fusese ţinută ascunsă în planurile Lui, pentru a care administrare actuală în timp, pe pământ, i-a fost încredinţată apostolului, pentru ca el să facă cunoscută înţelepciunea lui Dumnezeu potrivit cu planul făcut din eternitate în Isus Hristos. } În care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El ~ adaugă apostolul (v. 12). În temeiul acestei relaţii ne apropiem noi de Dumnezeu.

De aceea ei, credincioşii dintre naţiuni, nu trebuiau să fie descurajaţi de faptul că acela care le vestise taina era întemniţat, pentru că suferinţele apostolului constituiau dovada poziţiei glorioase pe care Dumnezeu le-o acordase lor, pentru care iudeii erau geloşi pe ei, şi, în acelaşi timp, situaţia apostolului era şi rodul acestui fapt.

Această descoperire a căilor lui Dumnezeu nu ni-l prezintă, asemenea primului capitol, pe Hristos ca om înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu pentru ca şi noi să fim înviaţi şi să avem parte de puterea Lui şi ca prin aceasta să fie împlinită administrarea planurilor lui Dumnezeu. Ea ni-l înfăţişează pe Hristos ca fiind centrul tuturor căilor lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, moştenitor al tuturor lucrurilor ca Fiu creator şi centrul planurilor lui Dumnezeu. Apostolul se adresează acum Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, după cum în primul capitol el s-a adresat Dumnezeului Domnului nostru Isus Hristos. Astfel } orice familie ~ (şi nu oricine din familie) este rânduită sub acest nume al Tatălui Domnului nostru Isus Hristos. Sub numele Iehova erau numai iudeii: } Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului, ~ le spusese Iehova Iudeilor (Amos 3.2), } de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre ~ . Dar sub numele de Tată al lui Isus Hristos sunt cuprinse toate familiile, Adunarea, îngerii, iudeii şi naţiunile sunt. Toate căile lui Dumnezeu, ceea ce a rânduit El pentru gloria Sa sunt coordonate sub acest nume şi în legătură cu El.

Şi iată ce cerea apostolul pentru sfinţii cărora li se adresa: ca ei să fie făcuţi capabili să înţeleagă sensul acelor planuri şi ca iubirea lui Hristos să fie în inimile lor pentru a asigura aceasta. În acest scop apostolul doreşte ca ei să fie întăriţi mult de Duhul Tatălui Domnului nostru Isus Hristos şi ca Hristos, care este centrul tuturor lucrurilor din planul lui Dumnezeu Tatăl să locuiască în inimile lor şi să fie astfel centrul inteligent al afecţiunilor şi al cunoaşterii lor – centru care nu este al unui cerc limitat, ci al unuia care se pierde în întinderea pe care numai Dumnezeu o umple în lungime, lărgime, înălţime şi adâncime [16]. Dar acest centru le dă în acelaşi timp sfinţilor o poziţie sigură, un sprijin de neclintit şi binecunoscut, în iubirea Lui care este la fel de infinită ca şi întinderea necunoscută a gloriei lui Dumnezeu în desfăşurarea ei în jurul Lui. } Ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre ~ , spune apostolul (v. 17). Astfel, Acela care umple totul cu gloria Sa umple şi inima cu o iubire mai puternică decât toată gloria al cărei centru îl constituie, şi aceasta pentru a ne da capacitatea ca, în pace şi în iubire, să contemplăm tot ceea ce a făcut El, înţelepciunea căilor Sale şi gloria universală al cărei centru este El.

Repet: Acela care umple totul umple, mai presus de tot, inimile noastre. Dumnezeu ne întăreşte potrivit cu bogăţiile acestei glorii pe care o desfăşoară înaintea ochilor noştri uimiţi, gloria fiind tocmai a lui Hristos. El face aceasta pentru ca Hristos să locuiască în noi cu cea mai tandră afecţiune şi ca El să fie tăria inimilor noastre. Astfel, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, şi cuprinzând în primul cerc al afecţiunilor şi gândurilor noastre pe cei care sunt ai lui Hristos – pe toţi sfinţii, obiecte ale iubirii sale -, fiind umpluţi de El şi fiind noi înşine centrul afecţiunilor şi gândurilor Lui, noi ne cufundăm în toată întinderea gloriei lui Dumnezeu, pentru că este gloria Celui pe care Îl iubim. Şi care sunt limitele acestei glorii? Le găsim în descoperirea Lui. În Hristos este descoperită toată gloria Lui: El este mai presus de toate Dumnezeu binecuvântat în eternitate.

Dar rămânând în dragoste, noi rămânem în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi, şi aceasta este în relaţie cu desfăşurarea gloriei Sale, aşa cum o prezintă El în tot ceea ce a creat în jurul Lui pentru a se arăta prin acestea, pentru ca Hristos şi El în Adunare ca trup al Său, să fie centul a tot ceea ce arată El în această manifestare a gloriei şi ca totul să fie în acelaşi timp manifestarea lui Dumnezeu însuşi în plinătatea gloriei Sale. Noi suntem umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu şi pentru aceasta locuieşte Dumnezeu în Adunare: El lucrează în noi prin Duhul Său în acest scop. De aceea apostolul doreşte şi cere ca a Lui să fie gloria în Adunare în toate veacurile prin Isus Hristos! Amin.

Trebuie să reţineţi faptul că aici ţelul este ca cei credincioşi să înţeleagă cele despre care se vorbeşte, şi nu ca în capitolul 1, ceva obiectiv, ci apostolul doreşte ca efesenii să cunoască ceea ce este adevărat cu siguranţă, pentru ca să fie un adevăr pe care şi l-au însuşit şi ei să fie întăriţi prin Duhul lui Dumnezeu. Este foarte frumos să vedem cum, după ce ne-am lansat în infinitul gloriei lui Dumnezeu, apostolul ne readuce la un centru cunoscut, în Hristos, pentru ca să-l cunoaştem pe Hristos, şi aceasta nu cu scopul de a ne limita, ci pentru că El este şi mai divin, chiar mai divin decât gloria, chiar dacă este mai aproape de noi. El întrece orice cunoştinţă.

Trebuie să remarcăm faptul că aici apostolul nu cere aici ca Dumnezeu să lucreze pentru noi printr-o putere (aşa cum cerem deseori), ci să lucreze în noi [17]. Puterea lui care lucrează în noi poate face mai mult decât ce putem noi cere sau gândi. Ce parte minunată avem! Ce poziţie ne este dată în Hristos!

Pavel revine la teza din capitolul 2, aceea că Dumnezeu locuieşte în Duh în Adunare şi că creştinii, fie ei iudei sau dintre naţiuni, sunt uniţi cu Hristos într-un singur corp. El doreşte ca creştinii din Efes (şi noi toţi)să umble într-un mod demn de această chemare, pentru că ei sunt chemaţi să fie un singur trup, trupul lui Hristos, dar, în fapt, acest trup se manifestă pe pământ în unitatea lui prin prezenţa Duhului Sfânt. Am văzut (în cap. 1) cum creştinul este introdus chiar în prezenţa lui Dumnezeu, dar faptul că creştinii alcătuiesc trupul lui Hristos şi că, aici, pe pământ, ei sunt locuinţa lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu , adică, pe scurt, poziţia lor este, în toate aspectele, cuprinsă în expresia } chemarea lor ~ . Capitolul 1 ne prezintă sfinţii înaintea lui Dumnezeu, iar capitolul 3 ni-L prezintă pe Hristos în ei.

CAPITOLUL 4

Apostolul era în închisoare pentru mărturia pe care o da pentru acest adevăr, pentru faptul că susţinea şi proclama privilegiile pe care Dumnezeu le acordă naţiunilor şi în special pe acela de a alcătui , prin credinţă, împreună cu iudeii credincioşi, un singur trup, fiind uniţi cu Hristos. Pavel se foloseşte de acest fapt pentru a da un îndemn, acesta fiind un motiv puternic pentru a atinge inimile creştinilor dintre naţiuni. Primul lucru pe care-l aştepta apostolul de la scumpii săi copii în credinţă, ca fiind potrivit pentru această unitate şi ca mijloc pentru menţinerea unităţii în viaţa practică, era un duh blând şi smerit, prin care ei să aibă dragoste unii faţă de alţii: iată starea individuală pe care dorea el să o vadă la efeseni. Acesta este adevăratul rod al vieţii apropiate de Dumnezeu, trăită bucurându-ne de privilegiile pe care le dă prezenţa Lui.

La sfârşitul capitolului 2 apostolul a prezentat rezultatul lucrării lui Hristos sub aspectul unirii naţiunilor cu iudeii, prin aceasta fiind făcută pace între ei şi fiind alcătuită locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, atât iudeul cât şi cel dintre naţiuni având acces la Tatăl printr-un singur Duh, prin mijlocirea lui Isus } cei doi ~ fiind împăcaţi cu Dumnezeu şi într-un singur trup. Aceasta este chemarea creştinilor: să aibă acces la Dumnezeu, să fie locuinţa lui Dumnezeu prin prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor prin Duhul Sfânt şi să fie împăcaţi un singur trup cu Dumnezeu. Capitolul al treilea a prezentat lucrurile în toată întinderea lor, iar capitolul al patrulea prezintă aplicaţiile lor.

Cei credincioşi, fiind în dispoziţiile de mai sus, trebuie să caute să păstreze această unitate a Duhului în legătura păcii. Acest îndemn are trei aspecte: 1˚ datoria creştinului de a avea o umblare demnă de chemarea lui; 2˚ duhul în care trebuie să umble el; 3˚ stăruinţa pentru a păstra unitatea Duhului prin legătura păcii. Este important să reţinem că unitatea nu ţine de a avea sentimente asemănătoare, ci este unitatea membrelor trupului lui Hristos stabilit prin Duhul Sfânt şi menţinută în practică printr-o umblare în armonie cu Duhul harului. Este evident că stăruinţa cerută pentru a menţine unitatea Duhului este legată de manifestarea pe pământ a acestei unităţi.

Apostolul îşi întemeiază îndemnul pe diversele aspecte sub care poate fi privită această unitate – faţă de Duhul Sfânt, faţă de Domnul şi faţă de Dumnezeu.

Există un singur trup şi un singur Duh. Nu este numai un efect în inimile indivizilor pentru ca ei să se înţeleagă bine unii cu alţii, ci este un singur trup. Este o singură speranţă, a cărei sursă şi putere este Duhul. Aceasta este unitatea esenţială, reală şi permanentă.

Este un singur Domn şi de El se leagă } o singură credinţă ~ şi } un singur botez ~ , care este mărturia publică a faptului că Îl recunoaştem pe Hristos ca Domn (comparaţi cu 1 Cor. 1.2).

În fine, este un singur Dumnezeu şi Tată pentru toţi, care este deasupra tuturor, peste tot şi în noi toţi.

Ce legături puternice creează această unitate! Duhul lui Dumnezeu, domnia lui Hristos şi prezenţa universală a lui Dumnezeu, Tatăl, totul îi duce la unitate, ca la un centru divin, pe cei care sunt în relaţie cu fiecare din aceste lucruri. Toate relaţiile religioase ale sufletului, toate punctele prin care noi intrăm în contact cu Dumnezeu, contribuie împreună la unirea tuturor credincioşilor din această lume într-unul singur, astfel încât cineva nu poate fi creştin fără a fi una cu toţi cei care sunt creştini. Nu am putea exersa credinţa, nici nu am putea-o exprima cât de cât viaţa creştină fără a avea aceeaşi credinţă şi speranţă ca şi ceilalţi credincioşi, fără a exprima ceea ce au ceilaţi care au credinţa. Noi suntem numai chemaţi să menţinem în practică această unitate.

Trebuie să remarcăm că cele trei sfere ale unităţii care sunt prezentate în aceste trei versete nu sunt la fel de întinse, ci cercul unităţii creşte de fiecare dată. De Duhul se leagă unitatea trupului (v. 3), unitate reală şi esenţială produsă prin puterea Duhului care îi leagă cu Hristos pe toţi cei care sunt mădularele Lui. De Domnul se leagă unitatea credinţei şi a botezului (v. 5): aici fiecare individ are aceeaşi credinţă, iar acelaşi botez este mărturia exterioară, posibil reală, dar o mărturie cu privire la Acela care are drepturi asupra celor care poartă numele Lui. Cel de-al treilea caracter al unităţii ţine de drepturile divine care cuprind toate lucrurile, chiar dacă legătura acestei unităţi este mult mai strânsă pentru credincios pentru că Acela care are drepturi asupra tuturor lucrurilor locuieşte în credincioşi.

Ca rezumat:

1˚ Există un singur trup şi un singur Duh, o singură speranţă a chemării noastre.

2˚ Un singur Domn, de care se leagă o singură credinţă şi un singur botez.

3˚ Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este deasupra tuturor, peste tot şi în toţi creştinii.

Mai mult chiar, insistând asupra acestor trei mari relaţii în care sunt cei credincioşi, care constituie temeiul unităţii şi motivele pentru care trebuie păstrată unitatea, ne arată că aceste relaţii se extind succesiv ca sferă de cuprindere. Relaţia imediată se aplică în mod propriu persoanelor, dar caracterul Celui care stă la baza acestei relaţii extinde ideea legată de aceasta. În relaţie cu Duhul, prezenţa Lui uneşte trupul şi constituie legătura dintre membrele trupului: membrele trupului sunt privite aici individual. Domnul are drepturi asupra a mult mai mult, şi, în această relaţie nu se mai vorbeşte despre membre ale trupului, ci de o singură credinţă şi de un singur botez, o singură mărturie în lume, pentru că nu pot fi două mărturii. Dar chiar dacă persoanele care sunt în această relaţie exterioară pot fi şi în cealaltă relaţie şi să fie membre ale trupului, totuşi este relaţia prin care ei sunt legaţi de numele Domnului şi este o mărturie individuală. Nu este ceva care nu ar putea exista fără o realitate de viaţă a sufletului, în vreme ce, atunci când este vorba despre trupul lui Hristos, fie că este un mădular, fie că nu este. Dumnezeu este Tată al acestor membre ca fiind copiii săi, dar Acela care susţine această relaţie este, în mod necesar, mereu deasupra tuturor, în mod personal deasupra tuturor, dar în mod divin prezent pretutindeni.

Trebuie remarcat că aici nu este vorba numai de o unitate de sentimente, de dorinţe şi de inimă, ci acest fel de unitate este recomandat pentru realizarea şi manifestarea aici a unei unităţi care ţine de poziţia eternă a Adunării în Hristos. Este un singur Duh, dar este şi un singur trup. Unitatea inimilor în legătura păcii, pe care o doreşte apostolul este pentru a susţine în mod public această unitate şi nu este ideea că aceasta ar putea ajuta unitatea Duhului, care, dacă ar dispărea, creştinii nu i-ar simţi lipsa. Nu trebuie acceptat ceea ce este contrar Cuvântului chiar dacă în unele cazuri trebuie să-i suportăm pe cei care sunt într-o poziţie contrară. Dacă se ţine cont de poziţia şi privilegiile comune tuturor copiilor lui Dumnezeu, în relaţiile despre care am vorbit, aceasta îi va uni şi îi va face să se bucure împreună de această poziţie atât de scumpă, şi, în acelaşi timp, să se şi bucure fiecare de bucuria de care are parte orice alt membru al trupului.

Dar, pe de altă parte, faptul că Hristos a fost înălţat pentru a fi în cer, cap al tuturor lucrurilor, aduce ceva deosebit prin supremaţia lui Hristos, pe care El o exercită cu suveranitate şi înţelepciune divină. } fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos ~ (v. 7), adică după cum a găsit că este bine să-l dea. În ceea ce priveşte poziţia noastră de bucurie şi de binecuvântare în Hristos, noi suntem una, dar în ceea ce priveşte slujirea, fiecare dintre noi are locul lui, potrivit cu înţelepciunea divină şi potrivit drepturilor suverane ale Domnului asupra lucrării. Iată pe ce se întemeiază dreptul lui Hristos de a da darurile după cum vrea El, indiferent ce fel de putere divină se manifestă în ei. Omul era nenorocit fiind sub stăpânirea lui Satan, şi în acea situaţie ajunsese prin propria lui voinţă, fiind, atât cu trupul cât şi cu gândurile, rob al vrăjmaşului care are împărăţia morţii, iar Dumnezeu pronunţase asupra lui sentinţa de moarte. Însă Hristos S-a făcut om, şi, ca om condus de Duhul Sfânt, a mers împotriva lui Satan şi l-a învins, şi, prin puterea Lui personala l-a putut alunga de oriunde pentru a-i elibera pe oameni. Dar omul nu a dorit să-L aibă pe Dumnezeu cu el şi nu era posibil ca omul aflat în starea de păcat să fie unit cu Hristos. De aceea Domnul Şi-a continuat lucrarea desăvârşită a dragostei, şi, suferind moartea, l-a învins pe Satan în ultima lui fortăreaţă ce susţinea judecata dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcătosului – judecată pe care Hristos a suferit-o, împlinind o răscumpărare completă, finală şi cu valoare pentru eternitate, astfel încât nici Satan, prinţul morţii şi acuzatorul copiilor lui Dumnezeu pe pământ, nici judecata lui Dumnezeu nu-i mai pot atinge pe cei răscumpăraţi. Lui Satan i-a fost luată împărăţia; judecata dreaptă a lui Dumnezeu a fost deplin satisfăcută şi toată judecata şi toată puterea asupra oamenilor I-a fost dată Fiului pentru că El este Fiul omului. Aceste două rezultate nu s-au manifestat încă, deşi Domnul are deja toată autoritatea în ceruri şi pe pământ. Dar aici se pune problema altui fapt care se împlineşte în aşteptarea acestora. Victoria Domnului este completă. El l-a luat prizonier pe adversar. Suindu-se sus El l-a făcut pe om să fie biruitor al tuturor lucrurilor şi a luat în robie orice putere care stăpânea mai înainte asupra omului.

Ori, înainte de a manifesta în mod personal puterea pe care a dobândit-o ca om legându-l pe Satan, înainte de a desfăşura pe pământ binecuvântările pentru om, El arată trupul Său prin Adunare, potrivit promisiunii Sale, transmiţând oamenilor eliberaţi de puterea vrăjmaşului daruri care sunt dovada acestei puteri a Lui.

Primul capitol a prezentat gândurile lui Dumnezeu; cel de-al doilea a prezentat împlinirea cu putere a gândurilor Sale cu privire la cei răscumpăraţi, fie ei dintre iudei sau dintre naţiuni, pentru că toţi erau morţi în păcate, cum ei formează acum Adunarea; şi, în sfârşit, cel de-al treilea capitol prezintă desfăşurarea specială a tainei cu privire la naţiuni în administrarea slujbei pe care o are Pavel pe pământ. Aici, în capitolul al patrulea, Adunarea este înfăţişată în unitatea ei ca trup şi cu diferitele funcţii ale membrelor ei, ceea ce înseamnă că vedem efectul pozitiv pe pământ în Adunare al planurilor lui Dumnezeu. Şi aceasta se întemeiază pe înălţarea lui Hristos, învingător al vrăjmaşului, care S-a suit la cer ca om.

Astfel înălţat, El a primit daruri în om, adică fiind privit ca om (comparaţi cu Fapte 2.33). } Daruri în om ~ este expresia prin care este redat acest adevăr în Ps. 68, de unde este citatul. În pasajul care ne stă înainte, primind aceste daruri în calitate de Cap al trupului, Hristos este singura cale prin care acestea pot fi transmise altora. Acestea sunt daruri pentru oameni.

Aici sunt prezentate trei caracteristici ale lui Hristos: El este un om înălţat, un om care l-a luat prizonier pe cel care îl ţinea pe om în captivitate, unul care a primit pentru oamenii eliberaţi de acest vrăjmaş darurile lui Dumnezeu care dau mărturie despre această înălţare a omului în Hristos şi care sunt folosite ca mijloc pentru eliberarea altora. Acest capitol nu vorbeşte despre semne directe ale puterii Duhului, cum sunt limbile, miracolele şi tot ceea ce ar putea intra în ceea ce numim în mod obişnuit daruri miraculoase, ci aici ne este prezentat ceea ce Domnul, în calitate de căpetenie, le dă credincioşilor individual, şi anume daruri pentru a-i forma pe sfinţi ca slujitori pentru a fi cu El. De aceea, după cum am remarcat deja, aceste daruri vor fi până când noi toţi, unul după altul, vom creşte până la statura de om matur în Hristos, Capul, darurile fiind date prin puterea Duhului. În 1 Cor. 12 nu este la fel.

Să ne oprim puţin pentru a contempla ceea ce vom cerceta. Ce lucrare completă şi glorioasă este aceea pe care a făcut-o Domnul pentru noi, despre care darurile transmise nouă dau o mărturie frumoasă! Noi eram robi ai lui Satan şi, în consecinţă, robiţi de moarte şi de păcat, dar Hristos a găsit plăcere ca, pentru gloria lui Dumnezeu, să sufere ceea ce trebuia să suferim noi. El a coborât în moarte, moartea fiind puterea lui Satan şi a obţinut o victorie deplină pentru om. Eliberarea noastră este atât de completă încât El, ca om, este înălţat la dreapta tronului lui Dumnezeu. El, cel care a fost în moarte, ne-a eliberat de sub jugul vrăjmaşului şi se foloseşte de privilegiile Lui, care Îi dau poziţia glorioasă pentru ca pe cei care înainte erau captivi să-i facă vase ale puterii pentru eliberarea altora. Fiind acum sub jurisdicţia Lui şi înrolaţi sub drapelul Lui, noi avem dreptul să luptăm în războiul Lui sfânt, fiind animaţi de aceleaşi principii ca şi El. Eliberarea noastră este aşa de mare încât noi am devenit instrumentele puterii Sale împotriva vrăjmaşului, colaboratorii Lui în iubirea Lui şi prin puterea Lui. Din aceasta rezultă relaţia dintre evlavia manifestată în practică, dintre supunerea completă a cărnii şi capacitatea de a-I sluji lui Hristos ca instrumente folosite de Duhul Sfânt şi ca vase ale puterii.

Înălţarea Domnului este foarte importantă în ceea ce priveşte persoana Lui şi lucrarea Lui. El este înălţat ca om, dar mai întâi, tot ca om, a coborât până în întunecimile mormântului şi morţii, şi de acolo a ieşit victorios asupra vrăjmaşului care avea puterea morţii, şi, după ce a şters păcatele răscumpăraţilor săi şi a împlinit în ascultare ceea ce cerea gloria lui Dumnezeu, El Şi-a ocupat poziţia Lui de om mai presus de toate cerurile, pentru ca să împlinească toate, nu numai ca Dumnezeu, ci potrivit cu gloria şi puterea poziţiei în care este aşezat în urma împlinirii lucrării de răscumpărare, lucrare care L-a adus în străfundurile puterii vrăjmaşului şi apoi L-a aşezat pe tronul lui Dumnezeu. Şi această poziţie o are nu numai prin titlul de Creator, pe care îl avea dinainte, ci şi prin acela de Răscumpărător, care pune la adăpost de rău tot ceea ce se află în sfera puterii eficace a lucrării sale, sferă umplută de binecuvântare şi de har şi mai ales de Persoana Lui. Ce adevăr glorios care ţine în acelaşi timp de unirea firii divine cu cea omenească în persoana lui Hristos şi de lucrarea de răscumpărare împlinită de El prin suferinţa Lui pe cruce.

Iubirea L-a făcut să coboare de pe tronul lui Dumnezeu şi să devină om [18], ca apoi, prin acelaşi har să coboare în întunecimile morţii. După ce a suferit moartea purtând păcatele noastre El a fost din nou înălţat la tron, însă ca om, şi umple toate lucrurile. El a coborât mai jos decât creaţia în moarte şi este înălţat mai presus de toate.

Dar umplând toate lucrurile potrivit cu drepturile persoanei sale glorioase şi în relaţie cu lucrarea pe care a împlinit-o, El este şi în relaţie directă cu ceea ce în planurile lui Dumnezeu este strâns unit cu El, cu ceea ce constituie în mod special obiectul lucrării Sale de răscumpărare, adică trupul Său, Adunarea, care este unită cu el prin legătura Duhului pentru a-L completa pe acest om mistic, pentru a fi soţia acestui al doilea Om care umple totul în toţi – un trup care este aici, pe pământ, într-o creaţie care nu este încă eliberată, în prezenţa vrăjmaşilor care sunt în locurile cereşti până atunci când Hristos îşi va exercita din partea lui Dumnezeu puterea care I-a fost încredinţată ca om. Atunci când el Îşi va exercita puterea se va răzbuna pe cei care au întinat creaţia şi l-au făcut pe om să cadă, pe acela care fusese căpetenie a creaţiei de pe pământ şi o imagine a Celui care este Cap al tuturor lucrurilor. El va elibera şi creaţia de sub robia răului. În aşteptarea acelui moment, El este înălţat personal ca om glorios şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu până când Dumnezeu îi va pune vrăjmaşii sub picioare, şi, în prezent, El transmite darurile necesare pentru strângerea împreună a celor care trebuie să-I fie tovarăşi în glorie şi care vor fi manifestaţi împreună cu El atunci când gloria Lui va străluci asupra acestei lumi a întunericului.

Apostolul ne prezintă aici o adunare deja eliberată şi exercitând puterea Duhului, care, pe de-o parte, eliberează sufletele, iar pe de altă parte, le zideşte în Hristos pentru a face să crească până la statura Capului lor, şi aceasta în pofida puterilor lui Satan care sunt încă la lucru.

De aceasta se leagă un adevăr important: această putere spirituală nu se exercită într-un mod exclusiv divin. Hristos este Cel care S-a înălţat (Cel care mai înainte a coborât în locurile cele mai de jos ale pământului) şi, în calitate de om, a primit aceste daruri de putere. Spun că le-a primit în calitate de om pentru că aşa se exprimă Ps. 68 şi Fapte 2.33. Acest ultim pasaj vorbeşte şi despre darul făcut membrelor sale. În capitolul de faţă este prezentat numai acest dar: } a dat daruri oamenilor ~ (v. 8).

Doresc să precizez că aceste daruri nu sunt prezentate aici ca fiind daruri împărţite oamenilor de Duhul Sfânt coborât pe pământ potrivit cu voia Lui şi nici nu este vorba de daruri care sunt semne ale puterii spirituale potrivite pentru a lucra asupra celor de afară, ci sunt slujbe pentru strângerea laolaltă şi pentru zidire şi sunt date de Hristos în calitate de Cap al trupului prin intermediul darurilor cu care sunt îmbrăcate persoanele pe care le alege El. El S-a înălţat şi Şi-a ocupat locul ca om la dreapta lui Dumnezeu şi umple toate lucrurile, dar, oricare ar fi întinderea gloriei Sale Hristos are în primul rând ca scop împlinirea căilor lui Dumnezeu în iubire prin strângerea laolaltă a sufletelor, şi în special prin împlinirea lor în Adunare, folosindu-se de manifestarea firii divine şi transmiţând Adunării bogăţiile acestui har pe aceste căi, har a cărui sursă este însăşi firea divină. Numai în Adunare se concentrează firea lui Dumnezeu, planurile harului său şi lucrarea lui Isus. Aceste daruri transmise sunt mijloacele de administrare a binecuvântării pentru om. Apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii sunt aceste daruri. Apostolii şi profeţii pun temelia, sau, mai curând, sunt puşi ca temelie pentru această zidire cerească şi lucrează într-un mod extraordinar, ca venind direct de la Domnul. Celelalte două categorii, din care ultima este subîmpărţită în două daruri, constituie slujbe care continuă în toate timpurile. Este important să remarcăm că apostolul nu vedea nimic înainte de înălţarea lui Hristos cu excepţia omului copil al mâniei şi puterea lui Satan. Am fost înviaţi (noi eram morţi în păcat) împreună cu Hristos şi eficacitatea lucrării de la cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu şi a desfiinţat în Adunare diferenţele dintre iudeu şi cel din naţiuni, unindu-i într-un singur trup înaintea lui Dumnezeu – crucea unde Hristos a băut paharul şi a purtat blestemul, astfel încât mânia a trecut pentru cel credincios, iar crucea este cea unde se arată un Dumnezeu plin de dragoste şi Mântuitor.

Existenţa apostolilor nu spune aici decât despre daruri care au urmat înălţării lui Isus. Cei doisprezece, ca trimişi ai lui Isus pe pământ, nu sunt în această epistolă un subiect de învăţătură, ci subiectul este trupul lui Hristos şi unitatea membrelor trupului, iar trupul nu a putut exista înainte să existe Capul şi înainte ca El să ocupe această poziţie. De asemenea, am văzut că, atunci când Pavel vorbeşte de apostoli şi de profeţi, aceştia sunt pentru el în exclusivitate cei ai Noului Testament, care au căpătat această calitate de la Hristos, după înălţarea Lui. Omul cel nou, omul ceresc, în calitate de Cap, fiind înălţat la cer, este Cel care formează trupul Său pe pământ. El formează acest trup pentru cer punând indivizii care îl compun în relaţie spirituală şi inteligentă cu El însuşi prin puterea Duhului Sfânt care lucrează pe pământ în acest corp: darurile de care vorbeşte aici apostolul sunt canalele prin care este transmis harul din partea Capului, potrivit cu legătura pe care Duhul Sfânt o face între Cap şi trup.

Efectul practic imediat al acţiunii darurilor este perfecţionarea indivizilor conform harului care este în Cap. Această acţiune divină ia forma lucrării pentru formarea trupului lui Hristos, care se desfăşoară pentru ca toate membrele trupului să ajungă la stadiul de om împlinit, pe măsura staturii lui Hristos, Capul lor. Hristos a fost descoperit în toată plinătatea Lui, şi, potrivit acestei descoperiri, membrele trupului trebuie să fie modelate pentru a fi asemenea lui Hristos, Cel cunoscut ca împlinind totul şi în calitate de Cap al trupului său – descoperire a iubirii perfecte a lui Dumnezeu şi a excelenţei omului care este înaintea Lui, potrivit planurilor Sale, a omului care este vasul harului Său, al întregii Sale puteri şi al tuturor darurilor Sale. Astfel, Adunarea şi fiecare dintre membrele lui Hristos vor fi umplute de gândurile şi de bogăţiile unui Hristos bine cunoscut şi nu vor fi purtate încoace şi-ncolo de tot felul de învăţături scoase la înaintare de vrăjmaş pentru a înşela sufletele.

Creştinul trebuie să crească potrivit cu tot ce este descoperit în Hristos şi să semene din ce în ce mai mult cu Căpetenia lui, iubirea şi adevărul fiindu-i folositoare în acest sens pentru sufletul său, acestea două fiind perfect exprimate în Hristos. Adevărul exprimă relaţiile reale dintre toate lucrurile şi dintre lucruri şi centrul tuturor, care este Dumnezeu, revelat acum, iar iubirea spune că Dumnezeu este în mijlocul tuturor. Iar Hristos, ca lumină, prezintă toate la locul lor, fie că este vorba de om, de Satan, de păcat, de dreptate sau de sfinţenie, şi toate sunt prezentate din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Şi Hristos este dragoste, expresia iubirii lui Dumnezeu în mijlocul a tot ce există. Astfel, El este modelul nostru şi este modelul nostru în calitate de învingător, care s-a suit la cer şi este Căpetenia noastră, de care noi suntem legaţi ca membre ale trupului Său.

De la această Căpetenie, prin intermediul membrelor sale, vine harul necesar pentru a împlini lucrarea de asimilare a lor în El. Trupul Său, bine unit, creşte prin lucrarea harului Său în fiecare dintre membrele Lui, şi este zidit în dragoste [19]. Aşa este poziţia Adunării după gândul lui Dumnezeu până ce toate membrele vor ajunge la statura lui Hristos. Dar, vai! Manifestarea acestei unităţi este întunecată, însă harul şi lucrarea harului Căpeteniei pentru a da creştere membrelor nu a scăzut nici un moment, niciodată, şi n-a scăzut nici dragostea din inima Domnului, ca sursă a acestui har. Noi nu Îl glorificăm pe Domnul şi nu avem bucuria de a fi slujitori pentru bucuria altuia, cum am putea fi, dar Căpetenia nu încetează să lucreze spre binele trupului Său. Lupul vine şi risipeşte oile, dar El nu le poate smulge din mâna păstorului. Fidelitatea Lui este glorificată chiar în infidelitatea noastră, însă acest fapt nu poate fi scuză pentru infidelitatea noastră. Cu acest obiect foarte scump al dispensaţiunii harului, care este creşterea individuală a fiecărui membru al trupului lui Hristos până la statura Căpeteniei, cu această lucrare a fiecărui membru la locul lui pentru zidirea în dragoste a trupului, se încheie această desfăşurare a planurilor lui Dumnezeu cu privire la unitatea dintre Hristos şi Adunare, ea având acest dublu caracter de trup al lui Hristos în cer şi de locuinţă pe pământ a Duhului. Aceste două adevăruri nu pot fi separate, şi fiecare dintre ele are importanţa lui deosebită, ele împăcând lucrările sigure şi neschimbate ale harului Căpeteniei cu lipsurile manifestate, în ce priveşte responsabilitatea ei, de Adunarea aflată pe pământ.

După aceasta avem îndemnuri pentru o umblare potrivită poziţiei pe care ne-a acordat-o Dumnezeu, pentru ca gloria Lui în noi şi prin noi şi harul Lui faţă de noi să poată fi văzute în binecuvântarea noastră deplină. Vom remarca principiile esenţiale ale acestor îndemnuri.

Întâi ni se prezintă o inimă orbită şi străină de viaţa din Dumnezeu, care, în consecinţă, umblă în deşertăciunea propriei sale înţelegeri a vieţii, după poftele de inimă condusă de impulsurile cărnii, fără Dumnezeu, şi, în contrast [20] cu aceasta, starea omului care Îl cunoaşte pe Hristos şi şi-a însuşit adevărul care este în Isus, ca expresie a vieţii din Dumnezeu în om, Isus fiind Dumnezeu însuşi arătat în carne. Omul care L-a primit pe Hristos s-a dezbrăcat de omul cel vechi, de cel care se strică prin poftele înşelătoare, şi s-a îmbrăcat cu un om nou, cu Hristos. Nu este vorba de o ameliorare a omului cel vechi, ci acel om este lăsat şi omul se îmbracă în Hristos.

Aici apostolul nu scapă din vedere unitatea trupului lui Hristos: noi vorbim despre adevăr pentru că } suntem mădulare unii altora ~ (v. 23). Adevărul, ca o expresie a curăţiei şi a integrităţii inimii, este în relaţie cu adevărul care este în Isus, a cărui viaţă este transparentă ca lumina, pe când minciuna este în relaţie cu poftele înşelătoare.

Mai mult, omul cel vechi este fără Dumnezeu şi străin de viaţa din Dumnezeu, pe când omul cel nou este o creaţie nouă [21], după modelul caracterului lui Dumnezeu: } dreptate, sfinţenie şi adevăr ~ . Primul Adam nu a fost creat după chipul lui Dumnezeu în acest fel. Prin cădere, omul a ajuns la cunoştinţa binelui şi răului, el nemaiputând fi inocent. Adam fusese inocent, adică nu cunoştea ce este răul, dar acum, omul căzut, în neştiinţa lui, este străin de viaţa din Dumnezeu, rămânând însă cu cunoştinţa dobândită despre bine şi rău, cu distincţia morală între ce este binele şi ce este răul în sine, ca principiu divin: } omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul ~ (Gen. 3.22). Dar este necesară energia divină şi viaţa divină pentru ca, având această cunoştinţă, omul să poată face binele înaintea lui Dumnezeu.

Fiecare lucru apare în adevăratele lui caracteristici înaintea lui Dumnezeu, şi acesta este adevărul. Nu este El adevărul, ci adevărul este expresia perfectă a ce este un lucru în realitate, şi, la modul absolut, expresia a ce sunt toate lucrurile, ca şi expresia relaţiilor dintre toate lucrurile. Astfel, Dumnezeu nu ar putea fi adevărul pentru că El nu este expresia altui lucru, ci toate lucrurile se raportează la El şi El este centrul tuturor relaţiilor reale şi al tuturor obligaţiilor morale. Dumnezeu nu este nici măsura pentru alte lucruri pentru că El este deasupra tuturor lucrurilor şi nimic altceva nu poate avea poziţia Lui dacă El are această poziţie [22]. Dumnezeu devenit om, Hristos este măsura tuturor lucrurilor. Şi toate lucrurile apar în adevăratul lor caracter în ochii lui Dumnezeu; El judecă drept toate, atât sub aspect moral, cât şi cu putere. El acţionează potrivit acestor judecăţi ale Lui şi este drept. El cunoaşte perfect şi răul, El fiind binele, şi El nu poate suferi răul, respingându-l prin tot ce este El în fiinţa Lui: El este sfânt. Omul cel nou este creat după firea divină, şi el este asemenea lui Dumnezeu în dreptate, sfinţenie şi adevăr. Ce privilegiu şi ce binecuvântare! El este aşa cum spune un apostol, părtaş firii divine, cum Adam nu a fost.

Adam a fost perfect ca om inocent. Suflul vieţii divine din nările lui venise din respiraţia lui Dumnezeu şi el avea responsabilitatea de a-L asculta pe Dumnezeu într-o chestiune în care nu se punea problema binelui şi răului, ci avea numai de respectat o poruncă. El a fost supus numai la proba ascultării şi nu i s-a cerut să cunoască binele şi răul în sine. Acum, în Hristos, credinciosul este părtaş firii divine, cunoscând binele şi răul şi participând în mod vital la binele suveran, fiind părtaş firii lui Dumnezeu chiar dacă depinde continuu de El. Firea noastră rea nu este în dependenţă de El, sau cel puţin nu doreşte să depindă de El.

Există un prinţ al acestei lumi străine de Dumnezeu. Şi, înafară de participarea la firea divină, nouă ne-a fost dat Duhul. Aceste adevăruri solemne sunt prezentate ca principii în îndemnurile apostolului. Pe de-o parte ni se spune } nu daţi ocazie diavolului ~ (v. 27), adică nu-i daţi ocazia să lucreze asupra cărnii, şi, pe de altă parte, } nu întristaţi Duhul ~ care locuieşte în voi. Răscumpărarea creaţiei încă nu a venit, dar voi aţi fost pecetluiţi pentru acea zi, deci respectaţi acest oaspete sfânt, care, în har, locuieşte în voi şi îngrijiţi-vă de el. Deci, orice amărăciune şi răutate să înceteze, chiar orice cuvânt nepotrivit, iar blândeţea şi bunătatea să vă stăpânească, după modelul pe care îl aveţi în Hristos cu privire la căile lui Dumnezeu faţă de voi. } Fiţi imitatori ai lui Dumnezeu ~ . Ce privilegiu minunat! Aceasta însă decurge în mod normal din faptul că noi suntem părtaşi firii Lui şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi.

Iată cele două mari principii subiective ale creştinului: el s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat cu cel nou, apoi Duhul Sfânt locuieşte în el. Nu există nimic mai important decât modelul de viaţă dat aici pentru creştin, întemeiat pe faptul că noi suntem o nouă creaţie. Este ceva perfect subiectiv şi ceva perfect obiectiv. Întâi, subiectiv, adevărul în Isus este că ne-am dezbrăcat de omul cel vechi şi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, care-l are pe Dumnezeu ca model de imitat, fiind creat potrivit cu Dumnezeu, după perfecţiunea morală a caracterului lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este totul, pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care noi am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, locuieşte în noi, iar noi nu trebuie să-l întristăm. Acestea sunt cele două elemente caracteristice ale stării noastre: omul cel nou, creat potrivit felului de a fi al lui Dumnezeu, şi prezenţa Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, aici Duhul fiind numit astfel în relaţie cu caracterul lui Dumnezeu.

Apoi, obiectiv, fiind creaţi după felul de a fi al lui Dumnezeu şi Dumnezeu locuind în noi, El este model pentru umblarea noastră, şi aceasta în relaţie cu cele două cuvinte care exprimă esenţa lui Dumnezeu: } lumină şi iubire ~ . Noi suntem chemaţi să umblăm în dragoste, } după cum Htristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu ~ (5.1). Iată iubirea divină, care este motivul perfect. Legea ia iubirea de sine ca măsură a iubirii pentru alţii, dar Hristos S-a dat pe Sine pentru noi şi pentru Dumnezeu. Nevrednicia noastră face să fie şi mai mare valoarea dragostei, dar, pe de altă parte, o afecţiune şi un motiv îşi au obiectul lor (şi, prin Hristos, Dumnezeu însuşi este obiectul), şi acesta este Cel care S-a dat pe Sine Însuşi. Dacă putem spune aşa, noi putem iubi mai presus de ce suntem noi sau mai prejos de ce suntem noi. Atunci când, în afecţiunile noastre, privim mai sus de noicu cât mai nobil este obiectul afecţiunii, cu atât mai nobile sunt afecţiunile, iar atunci când este ceva mai jos, cu cât acel obiect este mai nedemn, cu atât mai curată şi mai absolută este iubirea. Hristos a fost desăvârşit în ambele aspecte, şi aceasta la modul absolut. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi şi pentru Dumnezeu. Apoi, noi suntem lumină în Domnul. Nu putem spune că noi suntem iubire, pentru că iubirea este bunătatea suverană a lui Dumnezeu, ci noi putem numai să umblăm în dragoste, asemenea lui Hristos. Însă noi suntem lumină în Domnul. Şi în aceasta Îl avem pe Hristos ca model: } Hristos să lumineze asupra ta ~ . În calitate de copii iubiţi, noi suntem chemaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu.

Această viaţă la care suntem părtaşi şi pe care o trăim ca părtaşi firii divine ne-a fost prezentată în mod obiectiv în Hristos, în toată perfecţiunea şi în toată plinătatea în om, şi încă în omul care a ajuns la perfecţiune şi este acum în cer, potrivit cu planurile lui Dumnezeu cu privire la El. Această viaţă este Hristos, această viaţă eternă care era dinainte la Tatăl şi care ne-a fost arătată. Cel care mai întâi a coborât este acum înălţat în cer pentru a aduce acolo firea omenească şi pentru a o aduce în glorie, în gloria lui Dumnezeu, potrivit planurilor eterne. Am văzut această viaţă în desfăşurarea ei pe pământ: Dumnezeu arătat în carne, omul perfect ceresc şi în totul ascultător de Tatăl, a cărui purtare faţă de alţii este determinată de motivele care-L caracterizează pe Dumnezeu însuşi în har. Mai târziu, El Se va arăta pentru judecată. În viaţa de pe pământ El a trecut deja prin toate experienţele unui om şi, prin aceasta, cunoaşte felul cum harul se potriveşte pentru toate nevoile noastre, şi acest har îl desfăşoară acum potrivit acestei cunoştinţe, iar în viitor va exercita judecata având o cunoaştere perfectă a omului, nu numai o cunoaştere divină, ci şi o cunoaştere ca om care a umblat în această lume în sfinţenie perfectă, fapt care nu va permite nici o scuză şi nu va lăsa nici o scăpare inimilor celor judecaţi.

Dar acum noi vorbim despre chipul lui Dumnezeu în El, pentru că în El ne este prezentat ceea ce trebuie să imităm, şi această fire este prezentată în om aşa cum trebuie să se dezvolte în noi pe pământ, în împrejurările prin care trecem. În El vedem manifestarea lui Dumnezeu, şi aceasta în contrast cu omul cel vechi. Ne este prezentat } adevărul în Isus ~ , cu nota că, în noi, acest adevăr cuprinde dezbrăcarea de omul cel vechi şi îmbrăcarea cu omul cel nou, ceea ce corespunde morţii şi învierii lui Hristos (pentru comparaţie, în special cu privire la moartea Lui, vedeţi 1 Pet. 3.18, 4.1). Astfel, pentru a atrage şi a pune în mişcare inimile noastre, pentru a ne da modelul după care trebuie să fie formate şi ţelul pe care-l au de atins, Dumnezeu ne-a dat un obiect în care se manifestă El Însuşi şi care este obiectul plăcerii Lui.

Reproducerea Fiului lui Dumnezeu în om este ceea ce-Şi propune Dumnezeu în omul cel nou şi este şi ceea ce-şi propune însuşi omul cel nou, fiind el însuşi o reproducere a firii şi a caracterului lui Dumnezeu. Sunt două principii ale umblării creştinului, potrivit cu lumina în care se vede el. În primul rând să alerge în cursă ca un om spre ţinta chemării lui cereşti, el alergând către Hristos înălţat în cer. Deci alergă către cer şi fiinţa minunată a lui Hristos este motivul lui, pentru că doreşte să-L câştige pe Hristos. Dar nu acesta este punctul de vedere al Epistolei către Efeseni, ci aici credinciosul este aşezat în locurile cereşti în Hristos şi este ca şi venit din cer (cum s-a întâmplat în mod real cu Hristos) şi manifestă pe pământ caracterul lui Dumnezeu, avându-L, după cum am văzut, pe Hristos ca model. Noi, fiind copii preaiubiţi, suntem chemaţi să arătăm căile Tatălui.

Noi nu am fost creaţi din nou după felul în care a fost creat primul Adam, ci am fost creaţi după felul în care este Dumnezeu, a cărui manifestare este Hristos, El fiind al doilea om şi ultimul Adam [23].

Când apostolul intră în detalii vedem trăsăturile caracteristice ale omului cel nou: adevărul, absenţa oricărei mânii cu caracter de ură (minciuna şi ura sunt cele două caracteristici ale vrăjmaşului), dreptatea practică, care este legată de lucrarea făcută potrivit cu voia lui Dumnezeu, şi absenţa corupţiei. Este omul supus ordinii pe care Dumnezeu a stabilit-o de la cădere, om eliberat de efectele poftelor înşelătoare. Dar mai este încă ceva: în om este introdus un principiu divin, şi anume dorinţa de a face bine altora, de a le face bine trupului şi sufletului. Nu mai este nevoie să spun cât de mult vedem aici o imagine a vieţii lui Hristos ca fiind ceea ce precede dezbrăcarea de spiritul vrăjmaşului şi de omul cel vechi. Apoi, duhul păcii şi al dragostei domneşte în inimă în pofida răului care se manifestă la alţii şi a nedreptăţilor pe care ni le pot face ei, completând această imagine. Apostolul adaugă ceea ce va fi uşor de înţeles după ceea ce am spus: că, iertându-ne unii pe alţii, trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, după cum Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Ce imagine frumoasă şi ce privilegiu minunat! Fie ca Dumnezeu să ne facă să privim aşa la Isus pentru ca imaginea Lui să se imprime în noi şi ca, într-un fel, să umblăm asemenea Lui.

Altfel, este de remarcat aici un aspect important în acest tablou al roadelor harului şi ale omului nou, şi anume că harul şi iubirea coboară de la Dumnezeu, lucrează în om şi revine mereu la Dumnezeu prin închinare. Apostolul spune: } umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă ~ (5.2). Aceasta vedem în Hristos. El este ace4astă iubire care coboară în har, iar acest har care lucrează în om face ca îl face pe om să se dedice lui Dumnezeu chiar dacă face o lucrare în favoarea altora. Aceasta este şi pentru noi, şi această îndreptare a inimii către Dumnezeu este piatra de încercare pentru inima creştinului.

CAPITOLUL 5

Apoi apostolul vorbeşte clar despre chestiunea păcatului, pentru ca nimeni să nu se înşele singur şi să nu ajungă să se ocupe în mod intelectual cu adevărurile profunde neglijând în schimb moralitatea obişnuită, aspect care este o marcă a ereziei propriu-zise. De fiecare învăţătură, de doctrinele cele mai adânci, el leagă practica de fiecare zi. Ni L-a prezentat pe Hristos glorificat, pe Căpetenia Adunării, ca model pentru omul nou, ultimul Adam, împreună cu care este unită Adunarea sus, în cer, şi, fiind pe pământ locuinţa lui Dumnezeu în Duhul, duh cu care este pecetluit fiecare creştin. Fiecare creştin, dacă şi-a însuşit în mod real adevărul aşa cum este în Isus, ştie că acesta constă în dezbrăcarea de omul cel vechi şi în îmbrăcarea cu omul cel nou, creat potrivit cu Dumnezeu, în dreptate şi sfinţenie, iar creştinul trebuie să crească până la măsura staturii lui Hristos, care este Capul, şi el nu trebuie să întristeze Duhul Sfânt cu care a fost pecetluit. Cea mai deplină descoperire a harului nu slăbeşte adevărul neschimbat că Dumnezeu are un caracter al Lui, ci dimpotrivă, prezintă înaintea noastră acest caracter prin cele mai scumpe descoperiri din Evanghelie şi prin cele mai intime relaţii cu Dumnezeu, care se constituie prin aceste revelaţii. Şi caracterul Lui nu se schimbă, iar împărăţia lui Dumnezeu nu poate suferi caractere contrarii Lui. În consecinţă, este constatată în mod clar mânia lui Dumnezeu împotriva răului şi împotriva celor care îl comit.

Noi eram ceva contrar caracterului lui Dumnezeu: eram întuneric, adică nu numai că eram în întuneric, ci însăşi firea noastră era întuneric, adică era opusă lui Dumnezeu, care este lumină. În voinţa noastră, în gândurile noastre şi în voinţa noastră nu se găsea nici măcar o sclipire din ceea ce este El. Din punct de vedere moral eram complet descalificaţi. În noi era corupţia primului Adam şi nu aveam nimic din caracterul divin. Acum noi suntem părtaşi firii divine, avem aceleaşi dorinţe, cunoaştem ceea ce iubeşte Dumnezeu şi iubim ceea ce iubeşte El, ne bucurăm de ceea ce se bucură El şi suntem lumini, este drept că nişte luminiţe slabe, dar aşa suntem noi în Domnul, fiind priviţi în Hristos. În creştin se dezvoltă roadele luminii [24]. Ca urmare, el trebuie să evite orice asociere cu lucrările neroditoare ale întunericului.

Vorbind despre motivele care trebuie să guverneze viaţa creştinului, apostolul revine la marile subiecte ale preocupărilor noastre, şi face aceasta n u numai pentru ca noi să ne îmbrăcăm cu caracterul despre care vorbeşte el, ci şi pentru ca noi să înţelegem întreaga întindere a acestui caracter şi să experimentăm întreaga lui forţă. El ne-a spus că adevărul în Isus este că noi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, în contrast cu omul cel vechi, şi că nu trebuie să întristăm Duhul. Acum el îi îndeamnă pe cei care dorm să se trezească, pentru ca Hristos să fie lumina lor. Lumina este aceea în care totul este descoperit. Cel care doarme, deşi nu este mort, nu poate profita de lumină. În ceea ce priveşte înţelegerea, auzirea şi vederea şi orice modalitate de a primi vreo comunicare mentală, el este într-o stare asemănătoare cu un om mort. Vai, cât de des suntem noi cuprinşi de acest fel de somn! Cel care se trezeşte vede lumina nu într-un mod vag şi nesigur, ci însuşi Hristos va fi lumina sufletului şi va avea deplina descoperire a ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu, a ceea ce iubeşte El; va avea în Hristos înţelepciunea divină. El va şti să se folosească de ocaziile care se vor ivi, fiind luminat chiar în mijlocul unei lumi guvernate de vrăjmaş, şi, având o inteligenţă spirituală, va şti cum să acţioneze în orice împrejurare. Ca urmare, dacă nu trebuie să-şi piardă raţiunea prin mijloacele de excitare pe care le foloseşte lumea, el trebuie să fie umplut de Duhul. Apostolul înţelege prin aceasta fenomenul prin care Duhul ne va stăpâni în aşa măsură afecţiunile, gândurile şi inteligenţa încât să fie unica lor sursă de energie, excluzând orice alte surse de energie. Credinciosul este plin de bucurie când realizează spiritual obiectivele credinţei şi când inima lui rămâne umplută de Duhul Sfânt şi este susţinută prin har. Experimentarea aici, pe pământ, a lucrărilor mâinii lui Dumnezeu nu aduce altceva decâr mulţumiri. Totul vine din mâna Celui în care ne încredem noi, a Celui a cărui iubire o cunoaştem. A aduce mulţumiri pentru toate lucrurile este piatra de încercare pentru starea sufletului, pentru că conştiinţa că toate lucrurile vin din mâna lui Dumnezeu şi deplina încredere în iubirea Lui şi moartea oricărei mişcări a voinţei proprii sunt necesare pentru a putea aduce mulţumiri în toate. Este nevoie de un ochi curat, care îşi găseşte plăcerea în voia lui Dumnezeu.

Intrând în detaliile relaţiilor şi îndatoririlor specifice creştinilor, apostolul nu poate abandona subiectul care îi este atât de scump. Porunca pe care le-o dă femeilor de a se supune soţilor îl duce imediat cu gândul la relaţia dintre Hristos şi Adunare, acum nu ca subiect pentru cunoştinţele noastre, ci pentru ca să ne arate afecţiunea Lui şi îngrijirile atente pe care le acordă El.

Am văzut că apostolul, după ce a prezentat marile principii descoperite cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu – chemarea noastră – ajunge la consecinţe practice cu privire la comportamentul creştinilor, şi anume că ei trebuie să umbele îmbrăcaţi cu omul cel nou şi trebuie să-L aibă pe Hristos ca lumină a lor, să nu întristeze Duhul, ci să fie umpluţi de Duhul. Toate acestea sunt roade ale harului şi ţin fie de cunoştinţă fie de responsabilitatea practică.

Aici însă subiectul este privit sub alt aspect: harul lucrează în Hristos Însuşi, în afecţiunile Lui, în îngrijirile pe care le acordă El pentru a proteja şi în devotamentul Lui pentru Adunare. Nimic nu este mai scump, mai tandru şi mai intim în acelaşi timp. El Îşi iubeşte Adunarea: iată sursa pentru toate acestea. Şi sunt trei fapte în lucrarea acestei dragoste. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, a spălat-o şi o prezintă glorioasă. Aceste versete nu vorbesc despre alegerea suverană din partea lui Dumnezeu, ci de afecţiunea care se manifestă în această relaţie pe care o întreţine Hristos cu Adunarea [25].

Priviţi şi întinderea darului şi ce temi minunat este el pentru încrederea noastră. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, adică nu numai că Şi-a dat viaţa, ci S-a dat chiar pe Sine Însuşi [26]. Ne-a fost dat tot ceea ce este Hristos; chiar El Însuşi ne-a dat toate acestea: aceasta este dăruirea de Sine deplină. Acum tot ce este în El, harul Lui, dreptatea Lui, felul cum el este primit la Tatăl, gloria excelentă a Persoanei Lui, înţelepciunea Lui, energia pe care o dă iubirea Lui divină, toate sunt consacrate pentru binele Adunării. Nu există nici o calitate, nimic din trăsăturile excelente ale lui Hristos, care să nu fie în exerciţiu pentru noi ca urmare a faptului că El S-a dat pe Sine Însuşi. El le-a dat deja pe toate şi le-a consacrat pentru binele Adunării, pentru care S-a dat ca să fie a Lui. Nu numai că ne sunt date acestea, ci El ni le-a dat în iubirea Lui.

Ştim bine că acest dar ne-a fost dat la cruce. Acolo a avut loc consacrarea Lui pentru Adunare, dar în pasajul acesta este avută în vedere nu în mod special această lucrare glorioasă din punct de vedere al eficacităţii ispăşitoare şi răscumpărătoare, ci din punctul de vedere al iubirii pe care Hristos o arată faţă de Adunare. Noi putem conta întotdeauna pe iubirea arătată astfel. El nu S-a schimbat. Isus, lăudat şi binecuvântat fie numele Lui, este pentru noi, potrivit cu puterea iubirii Lui, în tot ce este El, mereu acelaşi, în orice împrejurări şi în orice moment, în lucrarea iubirii Lui, prin care S-a dat pe Sine Însuşi. } A iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea ~ . Iată sursa pentru toate binecuvântările noastre ca membre ale Adunării.

Această iubire a lui Hristos nu se epuizează, nici nu se schimbă. Iubirea Lui binecuvântează obiectul ei pregătindu-l pentru fericirea pentru care inima Lui este în acelaşi timp măsura şi sursa [27], fericire de o curăţie perfectă, pe care Hristos o cunoaşte în mod perfect în cer. Este de o curăţie potrivită pentru prezenţa lui Dumnezeu şi pentru cea care va fi pentru eternitate mireasa Mielului, curăţie care o face capabilă să se bucure de iubirea perfectă şi de glorie, pentru că această iubire tinde să purifice sufletul, făcându-se cunoscută sufletului şi atrăgându-l, făcând ca sufletul să se dezbrace de sine şi să fie umplut de Dumnezeu, centrul fericirii şi bucuriei lui.

Este de remarcat că aici Hristos sfinţeşte Adunarea nu pentru ca ea să fie a Lui, ci că a făcut-o a Sa pentru a o sfinţi. Mai întâi ea este a Lui, apoi El o face să fie potrivită pentru El. Hristos, care iubeşte Adunarea care este a Lui, pe care El deja a făcut-o să fie a Lui prin faptul că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, doreşte ca ea să fie potrivită cu inima Lui şi, de când a dobândit-o, se ocupă de ea pentru a o face frumoasă după dorinţa Lui. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea pentru a o curăţi prin spălarea cu apă prin Cuvânt [28]. Aici vedem efectul moral al îngrijirilor lui Hristos, scopul pe care Şi l-a propus El pentru lucrarea pe care a făcut-o în timp, ca şi mijloacele folosite pentru a atinge acest scop. El îşi face Adunarea să fie, din punct de vedere moral, potrivită pentru El, din vreme ce a făcut-o a Lui, pentru că el nu poate dori altceva decât lucruri sfinte – sfinte conform cunoştinţei despre curăţie – în vederea eternităţii pe care o vor petrece în cer. El pune Adunarea în relaţie cu cerul în care o va introduce. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ca s-o sfinţească. Pentru aceasta El foloseşte Cuvântul , care este expresia divină a gândurilor lui Dumnezeu, a ordinii şi a sfinţeniei cereşti, a adevărului însuşi, adică a relaţiilor reale ale tuturor lucrurilor cu Dumnezeu, şi aceasta potrivit cu iubirea lui Dumnezeu în Hristos, care, în consecinţă, judecă tot ce se îndepărtează de aceste relaţii şi de puritatea dragostei.

El pregăteşte Adunarea pentru a fi mireasa Lui, o tovarăşă pentru El în tot ce este potrivit cu gloria şi iubirea lui Dumnezeu, aţa cum sunt ele în cer, şi El realizează aceasta prin Cuvânt. Hristos este El Însuşi expresia deplină a acestor lucruri, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut. Astfel, transmiţând acestea Adunării, El o pregăteşte pentru Sine. De asemenea, vorbind despre propria Lui mărturie, Isus spune: } noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut ~ (Ioan 3.11).

Şi acesta este Cuvântul pe care l-am primit de la Isus, în mod special ca venit din cer, cu caracterul de poruncă nouă, îndepărtând întunericul şi făcând să strălucească acum lumina, lucrul fiind în consecinţă real nu numai în E ci şi în noi. (Aceasta este slujba din capitolul 4, care formează inimile sfinţilor de pe pământ pentru a fi în comuniune cu Căpetenia de la care coboară lumina şi harul.) Aşa sfinţeşte Hristos Adunarea pentru care S-a dat pe Sine Însuşi. El o formează pentru lucrurile cereşti transmiţându-i aceste lucruri, a căror plinătate şi glorie este El Însuşi. Dar Cuvântul găseşte Adunarea amestecată cu lucruri care sunt contrarii curăţiei şi iubirii cereşti. Afecţiunile lui, vai! cel puţin la omul cel vechi sunt amestecate cu lucruri pământeşti contrarii firii lui Dumnezeu şi voii Lui. De aceea trebuie ca Hristos să sfinţească şi să curăţească Adunarea, şi aceasta o face prin lucrarea desfăşurată în prezent de iubirea Lui, această lucrare fiind făcută în vederea fericirii eterne a Adunării.

El o sfinţeşte şi face aceasta prin Cuvânt, transmiţându-i cu dragoste lucrurile cereşti, tot ce ţine de firea, de măreţia şi de gloria lui Dumnezeu. Şi aceste lucruri au în acelaşi timp şi rostul de a judeca tot ce este în prezent în afecţiunile Adunării în dezacord cu ceea ce El îi transmite. Ce lucrare scumpă a iubirii Celui care nu numai că ne iubeşte ci şi lucrează pentru a ne face capabili să ne bucurăm de această iubire şi să fim împreună cu el în casa Tatălui!

Ce interes profund ne poartă El! Nu numai că El a împlinit lucrarea glorioasă pentru răscumpărarea noastră, dându-Se pe Sine Însuşi pentru noi, ci El continuă să lucreze cu o răbdare şi cu o iubire perfectă pentru a ne aduce în acea stare în care doreşte să fim în prezenţa Lui, potriviţi pentru locuinţele cereşti şi pentru ceea ce este acolo.

Ce trăsături minunate are Cuvântul privit astfel şi cât har! Este comunicarea lucrurilor divine în toată perfecţiunea lor, iar acum, Dumnezeu Însuşi fiind lumina, Cuvântul este descoperirea lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum Îl cunoaştem într-un Hristos glorificat, într-o iubire perfectă, cu scopul de a ne modela potrivit acestei perfecţiuni ca să ne bucurăm de El. Şi, în acelaşi timp, Cuvântul care ni se adresează este potrivit cu starea în care suntem noi aici, pe pământ (comparaţi cu Ioan 1.4) pentru a ne putea oferi o parte din aceste lucruri prin introducerea luminii în mijlocul întunericului, judecând în mod necesar tot ceea ce se găseşte acolo, însă plin de iubire şi cu scopul de a ne curăţi.

Trebuie să remarcăm şi ordinea în care ne este prezentată această lucrare a lui Hristos. Mai înainte de toate este iubirea: El a iubit Adunarea. Şi aceasta este sursa pentru toate, tot ce urmează fiind rezultatul acestei iubiri care nu se poate dezminţi. Apoi ne este prezentată dovada perfectă a acestei iubiri: } S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea ~ . Deci nu se putea să dea mai mult. Şi a făcut aceasta spre gloria Tatălui, fără-ndoială, dar pentru Adunare. Dacă ar fi avut orice rezervă atunci iubirea nu ar fi fost absolută şi n-ar fi fost o dăruire completă, care să ofere tot ce doreşte o inimă trezită. Atunci darul nu ar fi fost Hristos, pentru că El nu se putea să nu fie perfect. Noi cunoaştem iubirea şi perfecţiunea cunoscându-L pe El, iar El a cucerit inima Adunării dându-Se pe Sine Însuşi pentru ea. El a căştigat-o, aşa că ea Îi aparţine potrivit cu această iubire. Da, aşa am învăţat ce este dragostea: } prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi ~ (1 Ioan 3.16). Totul era spre gloria Tatălui, pentru că dacă ar fi fost altfel atunci nu ar fi fost perfecţiune şi nu ar fi fost descoperirea lucrurilor cereşti, pentru că aceasta ţine de glorificarea perfectă a Tatălui. În aceasta lucrurile de descoperit sunt arătate şi probate, dacă putem spune aşa, în pofida răului, şi totul este pentru noi.

Dacă am învăţat să cunoaştem iubirea, atunci am învăţat să-L cunoaştem pe Isus aşa cum este El pentru noi, iar El este pentru noi in totul.

Întreaga lucrare de curăţire şi sfinţire este rezultatul iubirii perfecte. Această lucrare nu constituie mijlocul de a obţine dragostea sau de a deveni obiectul iubirii, ci este mijlocul prin care suntem făcuţi capabili să ne bucurăm de iubire, pentru că iubirea însăşi face această lucrare de sfinţire. Mai întâi Hristos Şi-a câştigat Adunarea, apoi, în iubirea Lui perfectă, a făcut-o să fie aşa cum o doreşte El. Acesta este un adevăr important sub toate aspectele: în primul rând pentru a elibera sufletul de orice teamă care l-ar înrobi, apoi pentru a da sfinţirii adevăratul ei caracter de har şi adevăratul ei sens aici, pe pământ. Este bucuria inimii să ştim că Hristos Însuşi ne va face să fim ceea ce doreşte El să fim.

Am văzut două efecte ale iubirii lui Hristos pentru Adunare. Primul este acela că El S-a dat pe Sine Însuşi, fapt care, într-un sens, cuprinde totul, fiind însăşi iubirea perfectă. Al doilea este formarea morală a obiectului iubirii Sale pentru ca să fie împreună cu El, potrivit perfecţiunii lui Dumnezeu Însuşi, pentru că, am putea adăuga, Cuvântul este expresia firii şi a gândurilor lui Dumnezeu.

Dar această iubire mai are şi un al treilea efect, care le completează pe celelalte: } Şi-a prezentat Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură ~ . El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare în scopul de a o avea cu Sine, dar pentru aceasta El a trebuit să o facă să fie potrivită pentru a fi în prezenţa Lui glorioasă şi de aceea a sfinţit-o curăţind-o prin descoperirea lui Dumnezeu Însuşi şi a lucrurilor cereşti, lucruri al căror centru este El Însuşi în glorie. Duhul Sfânt a descoperit Adunării aceste lucruri ale lui Hristos şi tot ceea ce are Tatăl, lucruri care I-au fost date Lui. Astfel, după ce a făcut-o perfectă, potrivită cu perfecţiunea cerului, El Îşi prezintă Adunarea glorioasă. Din punct de vedere moral lucrarea este împlinită din vreme ce elementele gloriei cereşti i-au fost transmise celei care trebuie să fie în această glorie, ele au ajuns să facă parte din starea ei morală şi au format-o pentru a fi părtaşă la glorie. Dar este nevoie de puterea Domnului pentru ca ea să ajungă în fapt să fie părtaşă la glorie, pentru ca ea să devină glorioasă, pentru ca să fie înlăturate orice urme ale umblării ei pe pământ cu excepţia acelui rod minunat care este rezultatul. El Şi-o prezintă glorioasă: acesta este rezultatul final. El a luat-o pentru Sine şi Şi-o prezintă ca rod şi ca dovadă a iubirii Sale perfecte, iar ea se bucură deplin de această iubire.

Dar mai sunt şi alte aspecte, iar cuvintele din versetul 27 ne arată sensul acestei admirabile desfăşurări a harului. Duhul ne readuce la istoria lui Adam şi a Evei, când, după ce a format-o pe Eva, Dumnezeu i-a prezentat-o lui Adam pe cea în totul după gândurile Sale divine şi în acelaşi timp potrivită pentru a-i fi în totul plăcută lui Adam ca ajutor potrivit pentru el în starea în care era el. Dar Hristos este Dumnezeu. Şi El a format Adunarea şi are în plus acest drept asupra inimii ei pentru că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Hristos este şi ultimul Adam în glorie şi El şi-o prezintă glorificată, aşa cum a făcut-o El să fie pentru Sine. Ce minunată sferă de desfăşurare a afecţiunilor spirituale prezintă această revelaţie! Ce har infinit a dus la asemenea exerciţii afective!

Trebuie remarcată legătura dintre curăţire şi glorie, şi anume curăţirea este potrivită cu gloria şi prin glorie şi că gloria este starea perfectă în urma curăţirii pentru că această curăţire este prin Cuvântul care descoperă toată gloria şi toate gândurile lui Dumnezeu. Prezentată în glorie, Adunarea n-are nici o pată şi nici un rid; este sfântă şi ireproşabilă. Acesta este un adevăr foarte important care se găseşte şi în alte texte (2 Cor. 3.18 şi Fil. 3 de la v. 11până la sfârşit). Aşa apare şi în 1 Tes. 3.13. Ceea ce va fi complet în glorie este în prezent lucrat în suflet prin Duhul Sfânt care acţionează prin Cuvânt.

Iată deci scopul gândurilor Domnului cu privire la Adunare şi la lucrarea de sfinţire prin care ea este pregătită pentru cer. Dar cu acestea nu am epuizat efectele iubirii Lui. El veghează cu tandreţe asupra ei în timpul călătoriei ei pe pământ.

Apostolul nu pierde din vedere teza care a dat naştere acestei digresiuni atât de instructive pentru noi şi spune că soţul trebuie să-şi iubească soţia ca pe propriul său trup şi că a-şi iubi soţia înseamnă a se iubi pe sine. El a ajuns în mod normal la acest punct în urma referirii făcute la Geneza, dar a revenit imediat la subiectul care îl preocupa şi a spus că nimeni nu-şi urăşte propria lui carne, ci o hrăneşte şi se îngrijeşte de ea } ca şi Hristos Adunarea ~ (v. 29). Iată un aspect important pentru prezent cu privire la iubirea lui Hristos: nu numai că El are un ţel ceresc, ci iubirea Lui împlineşte o lucrare despre care am putea spune că este normală pentru El - aceea de a o hrăni şi a se îngriji cu tandreţe de ea aici, pe pământ. Nevoile, slăbiciunile, dificultăţile şi neliniştile Adunării nu sunt pentru Hristos altceva decât ocazii pentru ca El să-Şi arate dragostea. Ea are nevoie să fie hrănită, cum şi trupul nostru trebuie hrănit, iar El o hrăneşte; ea este obiectul afecţiunilor Lui tandre şi El se îngrijeşte de ea. Dacă cerul este ţinta aceasta nu înseamnă că Adunarea este neglijată aici, ci ea învaţă despre iubirea lui Hristos în toate lucrurile în care inima ei simte nevoia şi ea se va bucura deplin de această iubire atunci când toate nevoile vor fi dispărut pentru totdeauna. Altfel, este foarte important să ştim că Hristos poartă de grijă Adunării aşa cum un om poartă de grijă pentru propria lui carne } pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale ~ (v. 30). Apostolul face aluzie la Eva. Noi suntem, ca să spunem aşa, o parte din El, existenţa şi fiinţa noastră fiind legată de El, cum era Eva legată de Adam. Domnul poate spune: } Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi ~ (Fapt. 9.5). Poziţia noastră este, pe de-o parte, de mădulare ale trupului Său, iar, pe de altă parte, în calitate de creştini, existenţa noastră este legată de El. Iată de ce omul trebuie să abandoneze relaţiile naturale pentru a se lipi de soţia lui (v. 31). Aceasta este exact ceea ce a făcut Hristos ca om, într-un sens în mod divin, şi este o mare taină unirea Lui cu Adunarea. Altfel, fiecare trebuie să-şi iubească soţia, iar soţia să-şi respecte soţul.

CAPITOLUL 6. Mai sunt şi alte relaţii în viaţă la care se aplică învăţătura Duhului lui Dumnezeu, şi anume acelea dintre copii şi părinţi şi dintre părinţi şi copii, dintre slujitori şi stăpânii lor şi dintre stăpâni şi slujitorii lor. Este interesant să vedem cum copiii celor credincioşi sunt prezentaţi ca fiind obiectele grijii Duhului Sfânt, şi tot aşa sunt prezentaţi şi robii (pentru că atunci slujitorii erau robi) din casele creştinilor, care erau ridicaţi într-o poziţie care însă nu schimba cu nimic statutul lor social.

Toţi copiii creştinilor sunt priviţi ca fiind ţinta îndemnurilor } în Domnul ~ , ei aparţinând celor dinăuntru, care nu mai sunt ai lumii al cărui stăpânitor este Satan. Ce dulce şi plăcută consolare pentru părinţii lor să-i poată privi pe copiii lor ca având parte de aceste tandre îngrijiri pe care le oferă în abundenţă Duhul Sfânt tuturor celor din casa lui Dumnezeu! Apostolul scoate în evidenţă importanţa pe care o avea înaintea lui Dumnezeu sub lege datoria copiilor de a asculta de părinţi: aceasta este prima poruncă însoţită şi de o promisiune (v. 2). Versetul 3 este numai citatul care confirmă ceea ce spune apostolul în versetul 2.

Este la fel de remarcabil şi îndemnul dat părinţilor: ei nu trebuie să-i provoace pe copii, ci inimile copiilor trebuie să fie atrase către părinţi, ca ei să nu fie respinşi şi pentru a nu anula influenţa care este cea mai bună garanţie pentru copii împotriva răului din lume. Dumnezeu formează inimile copiilor în jurul acestui centru fericit, iar părinţii trebuie să vegheze ca afecţiunile lor să se lege de acest centru. Şi nu numai atât, ci părintele creştin – pentru că apostolul se adresează tot celor dinăuntru – trebuie să recunoască poziţia în care am văzut că sunt copiii şi trebuie să-i crească sub jugul lui Hristos, cu disciplina şi sub avertismentele Domnului. Poziţia creştină trebuie să fie măsura şi forma influenţelor pe care le exercită părintele şi a educaţiei pe care le dă el copiilor. El trebuie să-i crească pentru Domnul, cum i-ar creşte Domnul.

Trebuie remarcat că, în aceste două relaţii la care medităm aici, ca şi în cele dintre soţi, îndemnurile le sunt adresate întâi celor care trebuie să se supună. Aceasta este o caracteristică a creştinismului într-o lume rea, în care voinţa omului este sursa tuturor relelor, această voinţă fiind expresia despărţirii omului de Dumnezeu şi a ieşirii omului din starea cuvenită de supus. Principiul supunerii şi al ascultării este principiul care vindecă omenirea, numai că trebuie avut în vedere Dumnezeu pentru ca nu voinţa omului să fie cea care să conducă. Dar principiul care îndreaptă mereu şi în toate inima omului spre bine este cel al ascultării. Pot spune că trebuie mai curând să ascult de Dumnezeu decât de om, dar a refuza să asculţi înseamnă să păcătuieşti. Ca părinte cineva poate avea de dat porunci şi îndrumări, dar ca părinte poate face aceasta înspre rău dacă nu o face în ascultare de Dumnezeu şi de Cuvântul lui. Acest principiu al ascultării era esenţa vieţii lui Hristos: } Iată, vin, Dumnezeule, să fac voia Ta ~ . În consecinţă apostolul începe cu îndemnurile pentru relaţiile reciproce, prezentând acest principiu general } supunându-vă unii altora ~ (Ef. 5.22). Aceasta face ca să existe o ordine chiar dacă nu sunt instituţii şi autorităţi stabilite de oameni. Supunerea, ascultarea morală nu poate niciodată să lipsească de la un adevărat creştin, acesta fiind punctul de pornire al vieţii lui. El este sfinţit pentru ascultare (1 Pet. 1.2).

În cazul care ne-a condus la aceste remarci este remarcabil să vedem modul în care acest principiu îl înalţă pe rob: el ascultă pentru că ascultarea este un principiu divin, cum a fost şi pentru Hristos. Deci, oricât de rău ar fi stăpânul lui, el trebuie să asculte, după cum şi Hristos a ascultat. Apostolul repetă în trei rânduri acest principiu de ascultare a lui Hristos sau de slujire a lui Hristos, adăugând: } făcând voia lui Dumnezeu din suflet ~ (v. 6). Cum se prezintă în urma acestor lucruri poziţia sărmanului rob! Altfel, fiecare, fie el rob sau om liber, îşi va primi răsplata de la Domnul. Şi stăpânul avea în cer acelaşi Stăpân pe care îl avea şi robul, iar acest Stăpân nu } priveşte la faţa omului ~ . Şi întotdeauna apostolul le spune aceasta stăpânilor, nu robilor, pentru că creştinismul are mult tact în modul în care prezintă lucrurile, dar niciodată nu îşi falsifică principiile. Şi stăpânul trebuia să-şi trateze robul în mod echitabil, cum dorea şi el ca robul să fie cinstit faţă de el, şi nu trebuia să-l ameninţe.

Este foarte frumos să vedem modul în care învăţătura divină pătrunde în toate detaliile vieţii şi impregnează cu parfumul specific ei toate îndatoririle şi relaţiile. Ea recunoaşte tot ce există ca atare. în măsura în care acele relaţii pot fi dirijate pe principiile ei, şi descoperă şi măreşte valoarea oricărui lucru potrivit perfecţiunii principiilor ei, nu schimbând relaţiile ci inima omului aflat în acele relaţii. Ea este morală sub aspectul supunerii din dragoste, ca şi în exercitarea autorităţii pe baza principiilor divine, introducând harul care este principiul guvernării divine.

Dar nu se reduce totul la a avea un anumit comportament, la a imita un model şi la Duhul de care să fie umplut omul; nici nu este vorba numai despre relaţiile dintre om şi Dumnezeu şi dintre om şi ceilalţi de pe pământ, ci creştinul are vrăjmaşi cu care trebuie să se lupte. Israel, sub conducerea lui Iosua, a ajuns în ţara Canaanului, în ţara promisă, dar a avut de înfruntat vrăjmaşii care erau acolo mai înainte de venirea lui chiar dacă stăpânirea lor acolo nu era în acord cu drepturile pe care Dumnezeu i le-a dat Israel asupra ţării (v. deut. 32.8); Ham pusese stăpânire pe ţară.

În ceea ce ne priveşte pe noi, nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, cum era situaţia lui Istrael, pentru că binecuvântările noastre sunt spirituale şi sunt în locurile cereşti. Acolo noi suntem aşezaţi în Hristos şi suntem ca mărturie înaintea domniilor şi stăpânirilor şi avem de luptat împotriva puterilor spirituale ale răutăţii, care sunt în locurile cereşti. Israel străbătuse pustiul, trecuse iordanul, mana încetase şi ajunsese să mănânce din grâul ţării. La fel este şi cu creştinul. Deşi suntem încă în pustiu, noi suntem în acelaşi timp în locurile cereşti în Hristos. Noi am trecut Iordanul pentru că am murit şi am înviat împreună cu Hristos şi suntem aşezaţi în locurile cereşti în El pentru a ne bucura de lucrurile cereşti, care sunt roadele patriei noastre. Dar avem de luptat pentru ca să ne putem bucura de ele în mod practic. Promisiunea cuprinde toate binecuvântările, toată ţara promisă, iar noi ne vom bucura în orice loc unde vom pune piciorul (Iosua 1). Pentru aceasta avem nevoie de puterea Domnului, şi despre această putere ne vorbeşte acum apostolul: } fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui ~ (v. 10). Vrăjmaşul este viclean, iar noi trebuie să facem faţă stratagemelor lui mai curând decât să rezistăm forţelor lui. Puterile omului şi înţelepciunea lui nu au nici o valoare în această confruntare, ci cel credincios trebuie să se înarmeze cu panoplia armurii complete a lui Dumnezeu.

Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că Duhul ne îndreaptă gândurile spre Dumnezeu Însuşi înainte de a spune ce trebuie să învingem: } fiţi tari în Domnul ~ . Aceasta nu constituie în primul rând un loc de adăpost de puterea vrăjmaşului, ci noi suntem la adăpost mai înainte pentru a nu cădea înaintea vicleniilor vrăjmaşului. În intimitatea sfaturilor şi a harului lui Dumnezeu credinciosul este întărit pentru lupta pe care nu o poate evita dacă doreşte să se bucure de privilegiile lui creştine. Apoi este prezentată armura completă, lipsa oricărei piese din aceasta expunându-ne loviturilor lui Satan. Dacă încrederea în armele omeneşti ne face să ne angajăm în luptă atunci cădem în confruntarea cu un spirit mai puternic şi mai viclean decât al nostru.

Iată caracteristicile inamicului cu care trebuie să ne luptăm: sunt stăpâniri şi autorităţi, fiinţe care au o energie rea, a cărei sursă este într-o voinţă proprie care îi domină pe cei ce nu găsesc mijloacele de a i se opune şi sunt fiinţe care au forţa de a-şi impune voinţa. Aceste fiinţe au primit energia de la Dumnezeu, dar au o voinţă proprie, contrară lui Dumnezeu, iar sursa acţiunilor lor este voinţa proprie. Această voinţă a lor este sursa acţiunilor independente de Dumnezeu, iar energia şi calităţile pe care le au de la Dumnezeu sunt folosite ca instrumente pentru această voinţă pe care nu şi-o înfrânează. Sunt domnii şi stăpâniri. Sunt unele domnii şi stăpâniri care sunt bune, dar acelea nu doresc să facă altceva decât ce voieşte Dumnezeu şi pun în slujba lui Dumnezeu puterile primite de la Dumnezeu.

Aceste domnii şi stăpâniri răzvrătite domină în întunericul acestei lumi. Lumina este atmosfera în care locuieşte Dumnezeu şi pe care El o răspândeşte în jurul Lui, iar duhurile rele înşeală şi domină prin întuneric. Lumea aceasta nu are lumina de la Dumnezeu, este în întuneric complet şi este guvernată de demoni, pentru că Dumnezeu nu este prezent în ea deşi are puterea supremă în toate lucrurile. Dumnezeu va face ca toate să fie în final spre gloria Lui şi spre binele copiilor săi.

Aceste principii care domină întunericul lumii acesteia nu au numai o putere exterioară, ci sunt în locurile cereşti şi acolo manifestă o răutate spirituală, exercitând o influenţă spirituală ca din partea unor dumnezei. Deci sunt următoarele aspecte: 1. aceste domnii au un caracter intrinsec, un fel de a fi şi sunt într-o anumită stare; 2. au o putere cu care guvernează în lume; 3. au o influenţă religioasă mincinoasă, ele locuind în locurile cereşti. Ele au şi o sferă în care îşi exercită puterea: poftele omului şi chiar şi ceea ce-l înspăimântă pe om în conştiinţa lui.

Pentru a putea rezista în faţa unui asemenea vrăjmaş trebuie să avem armura lui Dumnezeu. Manifestările puterii vrăjmaşului, când Dumnezeu le permite, fac să fie } ziua cea rea ~ . Toată această perioadă a absenţei lui Hristos constituie, într-un anumit sens, ziua cea rea. Hristos a fost respins de lume, El, care era lumina lumii cât timp era în lume. Acum El este ascuns în Dumnezeu, iar această putere pe care vrăjmaşul a desfăşurat-o când a făcut ca lumea să-L respingă pe Hristos se este în acţiune şi acum în lume. Acestei puteri i se poate opune cineva numai prin puterea Duhului Sfânt, care este cu noi în timpul absenţei Domnului. Dar sunt momente când acestei puteri îi este permis să se manifeste în mod mai deosebit, sunt zile în care vrăjmaşul se foloseşte de lume împotriva sfinţilor, întunecând lumina de la Dumnezeu, tulburând sufletele şi făcându-i să se depărteze pe cei care pretind că sunt credincioşi, ba chiar şi pe cei credincioşi. Într-un cuvânt, sunt zile în care această putere se face simţită. Noi trebuie să luptăm împotriva acestei puteri, să ne împotrivim la toate eforturile ei şi să ţinem cu tărie mărturia lui Hristos, a luminii. Orice ar fi şi cu orice preţ, noi trebuie să facem tot ce cere mărturia Domnului şi să rămânem în picioare la sfârşitul furtunii din ziua cea rea.

Deci nu este vorba numai de a ne bucura în pace de Dumnezeu şi de planurile Lui, ci, din vreme ce aceste planuri ale lui Dumnezeu ne introduc în locurile cereşti şi constituie lumina lui Dumnezeu pe pământ, noi suntem confruntaţi cu răutăţile spirituale care sunt în locurile cereşti, care încearcă să ne înşele cu privire la poziţia noastră înălţată şi să ne facă să ne depărtăm şi să întunecăm lumina lui Hristos care se arată în noi pe pământ. Fiecare dintre noi trebuie să scape de capcanele întinse de puterile spirituale rele care sunt în locurile cereşti şi să păstreze aici, pe pământ, o mărturie curată, necoruptă [29].

Prin puterea Duhului Sfânt, care ne-a fost dată pentru aceasta, vom vedea că armura lui Dumnezeu se referă în primul rând la înlăturarea cărnii şi la păstrarea unei conştiinţe curate, căreia vrăjmaşul să nu aibă nimic de reproşat, apoi la o încredere deplină în Dumnezeu, apoi la o energie activă, care rezistă cu încredere în faţa vrăjmaşului şi care se foloseşte de armele Duhului. Totul se încheie prin expresia dependenţei de Dumnezeu în toate şi tot timpul, care trebuie să-l caracterizeze pe luptătorul creştin.

Să cercetăm aceste arme ale lui Dumnezeu pentru a le cunoaşte. Ele sunt lucruri practice, nu numai întemeiate pe fapte împlinite, ci şi practice în sine, pentru că aici nu este vorba de a ne înfăţişa la judecată înaintea lui Dumnezeu, ci de a ne împotrivi vrăjmaşului şi de a nu ceda teren în faţa lui.

Înaintea lui Dumnezeu noi suntem perfect îndreptăţiţi; El este Hristos Însuşi, iar noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în El. Acolo noi nu avem nevoie de armură, fiind aşezaţi în locurile cereşti, unde totul este pace şi totul este perfect. Dar pe pământ noi avem nevoie de armură, şi încă de o armură reală şi practică, şi, în mod special, trebuie să avem mijlocul încins cu adevărul (v. 14). } Mijlocul ~ este sediul forţei atunci când este încins cum se cuvine, iar mijlocul cu rinichii reprezintă afecţiunile intime şi mişcările de inimă. Dacă îi permitem inimii să rătăcească unde vrea ea în loc să rămână în comuniune cu Dumnezeu, atunci Satan ajungă să aibă uşor influenţă asupra noastră. Această piesă a armurii constă în aplicarea adevărului la mişcările cele mai intime, la primele mişcări ale inimii. Mijlocul este deja încins şi nu este cazul să ne încingem tocmai după ce a venit Satan. Această Încingere se face cu Dumnezeu prin aplicarea adevărului la sufletele noastre în prezenţa Lui, tot ce este în noi fiind astfel judecat, inima fiind înfrânată prin acest mijloc, ca ea să nu se abată de la Dumnezeu. Înfrânarea voinţei este adevărata libertate şi adevărata bucurie, pentru că omul cel nou se bucură de Dumnezeu într-o comuniune neîntreruptă cu El, dar aici duhul ne vorbeşte despre ajutorul pe care-l găsim în faţa atacurilor vrăjmaşului. Însă nu este vorba numai de reprimarea gândurilor rele, ca o consecinţă a judecării de sine, ci este o lucrare a adevărului, a puterii lui Dumnezeu, care lucrează prin descoperirea tuturor lucrurilor aşa cum sunt ele şi a tot ce are să ne înveţe Dumnezeu, aducând conştiinţa noastră în prezenţa Lui şi păzindu-ne astfel inimile şi gândurile. Tot ce a spus Dumnezeu în Cuvântul său şi realităţile nevăzute au astfel putere asupra inimii noastre, astfel că mişcările de inimă sunt date de caracterul lui Dumnezeu şi nu de propriile dorinţe, totul fiind în prezenţa lui Dumnezeu [30].

Asupra inimii păstrate în adevărul descoperit de Dumnezeu Satan nu mai poate avea influenţă pentru că în dorinţele acelei inimi nu găseşte nimic care să răspundă sugestiilor lui. Să privim la Isus de exemplu. El nu s-a apărat gândind la ceea ce îi spunea Satan. În pustiu, înainte de a-Şi începe lucrarea publică, în faţa ispitei El a aplicat în mod perfect Cuvântul lui Dumnezeu la comportamentul lui în împrejurările în care se găsea. Adevărul Îi domina inima, astfel că El nu se putea mişca altfel decât potrivit adevărului în împrejurarea în care era. } Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu ~ (Luc. 4.4). Nu ieşise nici un cuvânt din gura lui Dumnezeu, aşa că El nu a făcut nimic. El nu găsea nici un motiv să acţioneze, drept care orice acţiune ar fi fost un act al voinţei proprii. Acest adevăr Îi păstra inima în relaţie cu Dumnezeu în împrejurările în care era. Când venea împrejurarea, inima Lui era deja în comuniune cu Dumnezeu, astfel încât El nu urmărea altceva decât ceea ce-i sugera Cuvântul. Comportamentul Lui era complet negativ, dar decurgea din lumina pe care adevărul o arunca asupra împrejurărilor în care se afla, pentru că inima Domnului era guvernată în mod absolut numai de adevăr. Sugestia lui Satan L-ar fi făcut să părăsească această poziţie, iar El nu a dorit să aibă nimic a face cu ceea ce-i propunea Satan. El nu l-a alungat încă pe Satan pentru că era vorba numai de un comportament şi nu de ceva categoric împotriva gloriei lui Dumnezeu. În primele cazuri a El a lucrat potrivit cu voia lui Dumnezeu fără a se ocupa cu altceva, dar în ultimul caz El îl alungă pe vrăjmaş. Viclenia lui Satan a eşuat complet: nu a avut nici un efect. Ea nu are nici o putere în faţa adevărului, iar inima Lui are adevărul ca regulă. Vicleniile nu sunt adevărul. Asta este tot ce trebuie să facem şi noi pentru a zădărnici vicleniile vrăjmaşului: ca inima noastră să fie guvernată de adevăr.

În al doilea rând este prezentată } platoşa dreptăţii ~ (v. 14), adică o conştiinţă care nu are nimic de reproşat. Omul firesc ştie în ce măsură o conştiinţă care îl mustră îl face fără putere înaintea oamenilor. La acest aspect nu mai trebuie decât să adăugăm modul în care Satan se foloseşte de conştiinţa omului pentru a-l prinde în cursă. Omul credincios îl are în prezent pe Satan ca vrăjmaş, şi, dacă ne îngăduim să greşim el ne va lăsa să continuăm în greşeală ca apoi să se folosească de aceasta pentru a ne înlănţui şi mai rău şi a ne lega cu totul de ceea ce este rău. Un om care are adevărul, care poate că a şi fost eliberat de greşeală, cum va putea el suporta ca purtarea lui rea să fie dată pe faţă? El va tăcea înaintea vrăjmaşului pentru că însăşi conştiinţa lui îl va face să tacă, dacă el este într-adevăr drept. Şi va tăcea fără să se gândească la consecinţe, cu excepţia cazului când este nevoie să facă o mărturisire. Atunci puterea şi înţelepciunea de la Dumnezeu îi vor lipsi, pentru că acestea nu le poate dobândi cineva când are o umblare rea. Când omul are o conştiinţă curată el merge înainte fără teamă. Numai umblând cu Dumnezeu, în dragoste de Dumnezeu şi din dragoste pentru dreptate omul are această platoşă şi atunci este fără teamă când este chemat să înainteze pentru a înfrunta vrăjmaşul. Prin sângele Mielului omul poate căpăta o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, iar prin umblarea cu Dumnezeu această conştiinţă curată poate fi păstrată şi înaintea oamenilor şi pentru comuniunea cu Dumnezeu, pentru a avea cin ce în ce mai multă forţă şi inteligenţă spirituală. Este vorba despre forţa practică rezultată dintr-o purtare bună şi dintr-o conştiinţă care nu reproşează nimic. Apostolul spunea că se exersa tot timpul în aceasta. Ce integritate în umblare şi ce curăţie a inimii chiar când nici un ochi nu-l privea! El era hotărât cu privire la sine însuşi, la inima lui şi la purtarea lui pentru ca astfel să aibă pace în căile pe care mergea. Dumnezeu este atunci aproape. } Umblaţi astfel ~ , spunea apostolul, } şi Dumnezeul păcii va fi cu voi ~ . Dacă roadele dreptăţii sunt semănate în pace, atunci calea păcii este în dreptate. Dacă am conştiinţă încărcată atunci sunt supărat pe mine însumi şi mă mânii pe alţii. Atunci când inima este în pace cu Dumnezeu şi nu îşi poate reproşa nimic şi când voinţa proprie este înfrântă, atunci pacea domneşte în suflet. Umblăm pe pământ, dar inima este deasupra pământului, în comuniune cu lucruri mai bune şi umblăm într-un duh de pace cu alţii şi nimic nu ne tulbură relaţia cu Dumnezeu. Pacea, pacea lui Isus umple inima. Picioarele sunt încălţate şi umblăm în spiritul păcii (v. 15).

Dar, cu toate cele dinainte, mai este o armă defensivă necesară pe deasupra pentru ca noi să putem să stăm în picioare în pofida tuturor vicleniilor vrăjmaşului. Este o armă pe care o putem folosi numai folosindu-le şi pe celelalte, astfel încât dacă aceasta este esenţială, celelalte sunt, sub aspectul practicii, pe primul loc. Este vorba de } scutul credinţei ~ , adică de o încredere deplină în Dumnezeu, de a fi conştienţi de harul Lui şi de favoarea pe care o avem de la El (v. 16). Aici credinţa este prezentată nu ca fiind simpla primire a mărturiei lui Dumnezeu, deşi credinţa se întemeiază pe această mărturie, ci ca fiind siguranţa inimii cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi, siguranţă întemeiată, aşa cum am spus, pe mărturia pe care El Însuşi a dat-o. Este încrederea în iubirea Lui şi fidelitatea Lui, ca şi în puterea Lui. } Dacă inima noastră nu ne condamnă, avem pace cu Dumnezeu ~ . Duhul Sfânt face în noi lucrarea de a ne inspira această încredere. Atunci când avem această încredere sunt zădărnicite toate atacurile vrăjmaşului care caută să ne facă să credem că bunătatea lui Dumnezeu nu este ceva prea sigur, ca şi toate eforturile lui pentru a ne slăbi încrederea inimii în Dumnezeu şi de a ni-L ascunde ochilor. Atunci săgeţile lui arzătoare cad pe pământ fără să ne atingă, iar noi rămânem tari şi conştienţi că Dumnezeu este pentru noi, iar comuniunea noastră cu El nu este întreruptă. Săgeţile arzătoare ale vrăjmaşului nu sunt pofte ci atacuri spirituale.

Aşa noi putem ţine capul sus şi putem păstra curajul moral şi energia pentru a înainta; nu că am avea cu ce să ne lăudăm noi, ci mântuirea şi eliberarea lucrate de Dumnezeu sunt realităţi vii pentru duhul nostru (v. 17). Dumnezeu a fost pentru noi şi este pentru noi. Atunci cine va fi împotriva noastră? El a fost pentru noi atunci când noi nu aveam nici o putere şi ne-a adus mântuirea când noi nu puteam face nimic. Încrederea noastră este în Dumnezeu Însuşi şi nu se bazează pe ce vedem privind la noi înşine. Noi avem pe cap coiful mântuirii. Primele piese ale armurii ne permit să ne bucurăm de ultimele două.

Astfel dotaţi cu ceea ce ne protejează în umblare şi cu încrederea practică în Dumnezeu şi având cunoştinţa lui Dumnezeu care decurge din aceasta, suntem capabili să ne folosim de armele ofensive. Nu avem decât o singură armă ofensivă împotriva vrăjmaşului, dar este o armă căreia el nu îi poate rezista atunci când noi ştim s-o mânuim. Ca mărturie pentru aceasta este lupta din pustiu a Domnului cu Satan. Este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu (v. 17). Când a fost ispitit, Domnul a răspuns întotdeauna prin Cuvânt, prin puterea Duhului Sfânt. Cuvântul îl aşează pe om în adevărata lui poziţie înaintea lui Dumnezeu, ca om ascultător în împrejurările în care se găseşte. Satan nu poate face nimic împotriva omului care este în această poziţie, şi de aceea noi trebuie să rămânem în această poziţie. Neputând face altceva, Satan a lucrat împotriva Domnului şi s-a arătat aşa cum este El, iar Domnul l-a alungat prin Cuvânt. Satan nu are nici o putere atunci când este arătat clar ca fiind Satan. Noi trebuie să ne împotrivim vicleniilor diavolului. Trebuie să lucrăm potrivit Cuvântului orice ar fi să fie, iar rezultatul va arăta înţelepciunea lui Dumnezeu. Trebuie însă să reţinem aici că este } sabia Duhului ~ , adică nu este folosită inteligenţa omului şi nu este vorba de capacitatea lui de a folosi Cuvântul. Sabia este bine făurită, dar omul nu o poate nici măcar scoate din teacă dacă Duhul Sfânt nu lucrează în el. Armele sunt spirituale şi omul se poate folosi de ele prin puterea Duhului. Dumnezeu trebuie să vorbească, indiferent cât de slab ar fi să fie instrumentul Lui.

Sabia este folosită în mod activ în lupta spirituală, ea fiind cea care judecă tot ce ni se opune, şi, în acest sens, această armă este atât ofensivă cât şi defensivă.

Dar, dincolo de toată această armură este o stare, o dispoziţie, o sursă de putere care le dă viaţă, şi aceasta este dependenţa completă de Dumnezeu unită cu încrederea în El, acestea fiind exprimate prin rugăciune: } rugându-vă în orice timp ~ . Deci dependenţa trebuie să fie constantă. Atunci când dependenţa este o realitate şi chiar simt că nu pot face nimic fără Dumnezeu şi că El îmi vrea binele în toate lucrurile, această dependenţă se şi exprimă şi caută la Acela în care se încrede forţa de care are nevoie şi pe care ea nu o are. Aceasta este mişcarea Duhului în inimile noastre în relaţia lor cu Dumnezeu, astfel încât lupta noastră este purtată în comuniune cu El şi bucurându-ne de favoarea Lui, noi fiind conştienţi că noi nu putem nimic şi că El este totul. } Prin orice rugăciune şi cerere ~ (v. 18). Această rugăciune este o expresie a nevoii omului, a dorinţei inimii lui prin puterea pe care o dă Duhul şi cu încredere în Dumnezeu. Apoi, fiind lucrarea Duhului, ea cuprinde pe toţi sfinţii, pentru că nici unul dintre aceştia nu poate fi uitat e Isus (Duhul răspunde afecţiunilor lui Hristos şi le reproduce în noi). Noi trebuie să veghem şi să fim sârguincioşi pentru a ne folosi de această armă, evitând orice ne abate de la Dumnezeu, folosind orice ocazie şi găsind, prin harul Duhului, o ocazie în orice împrejurare (fiind sârguincioşi în aceasta) o ocazie de rugăciune şi nu de distracţie [31].

Apostolul, având sentimentul propriilor nevoi şi gândind la ceea ce dorea să fie pentru Hristos, cere cu o revărsare a inimii ca ei să facă mijlocire pentru el.

Misiunea lui Tihic era expresia siguranţei pe care o avea apostolul cu privire la interesul pe care dragostea efesenilor îl va manifesta faţă de aceste ştiri şi faţă de cel care socotea de datoria lui să se asigure de fericirea lor şi de starea lor spirituală în Hristos. Era dovada emoţionantă a încrederii lui în afecţiunea lor, afecţiune pe care inima lui, în spirit de dăruire, îl făcea să o Aştepte şi de la alţii.

El îi prezintă pe efeseni ca bucurându-se de privilegiile cele mai înalte în Hristos şi ca fiind capabili de a aprecia aceste privilegii. El nu-i învinuieşte de nimic. Armura lui Dumnezeu, cea cu care pot fi respinse atacurile vrăjmaşului şi cu care poate avea loc creşterea în pace, sub toate aspectele, spre Căpetenie, acea armură a lui Dumnezeu care ne păstrează, era în mod normal ultimul lucru pe care el li-l putea prezenta.

Este de remarcat că în această epistolă apostolul nu vorbeşte de venirea Domnului. El îi vede pe credincioşi în locurile cereşti în Hristos şi nu pe pământ, călătorind prin această lume în aşteptarea venirii Lui pentru a-i lua şi pentru a aduce fericirea în lume. În această epistolă sfinţii aşteaptă ca toate lucrurile să fie reunite sub Hristos în calitate de Cap, potrivit cu planurile lui Dumnezeu. Binecuvântările sunt în ceruri şi mărturia este în ceruri. Adunarea este aşezată în ceruri şi lupta este de asemenea în locurile cereşti.

Apostolul le repetă dorinţa lui de pace, de iubire şi de credinţă şi îşi încheie epistola cu salutul scris în mod obişnuit cu propria lui mână.

Această epistolă prezintă poziţia şi privilegiile copiilor lui Dumnezeu în Adunare şi în unirea lor cu Hristos.

 

 

 

[1] Cuvântul } credincioşi ~ este folosit aici şi în epistola către coloseni pentru a-i desemna pe creştinii din acele locuri. Trebuie să ne amintim că, atunci când scria aceste două epistole, apostolul era în închisoare şi că creştinismul era deja întemeiat de mai mulţi ani şi era ţinta a tot felul de atacuri. În acel timp, a spune că eşti credincios ca la început însemna a fi fidel. Această expresie nu spune că fiecare individ credea, nici că fiecare umbla cu fidelitate, ci că apostolul se adresa acelora care, prin har, păstrau cu fidelitate credinţa pe care o primiseră.

[2] Acest rezultat al căilor lui Dumnezeu va fi un spectacol frumos, când vom vedea toate lucrurile reunite într-o pace şi unitate perfectă sub autoritatea omului, a ultimului Adam, Fiul lui Dumnezeu, fiind noi înşine asociaţi Lui în aceeaşi glorie, fiind tovarăşi cu el în gloria cerească, ca obiecte ale planurilor eterne ale lui Dumnezeu. Nu doresc să spun aici multe despre această scenă pentru că acest capitol ne atrage atenţia asupra comunicării planurilor lui Dumnezeu cu privire la această unire a tuturor lucrurilor sub Hristos şi nu asupra scenei în sine. Starea eternă, cea în care Dumnezeu este totul în toţi, este cu totul altceva. Administrarea împlinirii timpurilor este rezultatul căilor lui Dumnezeu în guvernare, iar starea eternă este cea care corespunde firii Sale. Noi, chiar şi în ceea ce priveşte guvernarea, suntem introduşi în această relaţie ca fii. Ce privilegiu minunat!

[3] Comparaţi cu cap. 4.9-10; această introducere a răscumpărării şi a locului pe care Hristos l-a ocupat ca Răscumpărător, ca umplând totul în toţi, este foarte interesantă.

[4] Este puterea care, înviindu-i pe sfinţi împreună cu Hristos din starea de morţi în păcat, în care se aflau, i-a unit cu El, Capul, ei devenind trupul Său. Primul capitol ne-a prezentat relaţia noastră individuală cu Tatăl, în care Hristos este întâiul născut dintre mai mulţi fraţi. Aici ajungem la relaţia noastră ca trup al lui Hristos, care a fost înviat, al doilea om. Până la partea a doua a rugăciunii ne sunt prezentate planurile lui Dumnezeu, iar din ultima parte vedem lucrările puterii prin care sunt împlinite planurile. Este introdusă unirea noastră cu Hristos, care, deşi sunt descoperite planurile lui Dumnezeu cu privire la ea, este acum o realitate spirituală, cum vom vedea în cap. 2.

[6] Trebuie să remarcăm aici că, în această epistolă, Duhul nu descrie viaţa în păcat a omului cel vechi, ci Dumnezeu şi lucrarea Lui sunt totul. Omul este privit ca fiind mort în păcatele lui, şi, în consecinţă, ceea ce se produce este în întregime din partea lui Dumnezeu, o creaţie nouă făcută de El. Un om care trăieşte în păcat trebuie să moară, trebuie să se judece pe sine, să se pocăiască şi să fie curăţit prin har, ceea ce înseamnă a fi tratat ca un om viu. Aici însă, omul este fără nici o mişcare a vieţii spirituale; Dumnezeu este Cel care face totul, el dă viaţa şi învierea; este o creaţie nouă.

[7] Totuşi, când este vestit Cuvântul, întotdeauna se revine la acestea şi la judecata pentru faptele comise în trup. Dar noi eram morţi în păcate, fără nici o mişcare de viaţă spre Dumnezeu. Noi nu venim la judecată ci suntem trecuţi din moarte la viaţă (Ioan 5.24).

[8] Aici este o creaţie cu totul nouă, iar starea cea nouă a creştinului este privită aşa cum este ea în sine. În starea noastră de dinainte eram morţi faţă de Dumnezeu. Aici omul nu este privit ca trăind în păcat şi fiind răspunzător pentru aceasta, ci ca fiind complet mort în păcate şi creat din nou. De aceea, în această parte a epistolei nu se vorbeşte de iertare, nici de îndreptăţire, pentru că omul nu este privit ca fiind în viaţă şi responsabil. În Coloseni, creştinii sunt prezentaţi ca înviaţi împreună cu Hristos, dar este scris: } după ce ne-a iertat toate greşelile ~ (2.14), greşeli pe care Hristos le-a luat asupra Lui mergând la moarte. Nici aici nu avem prezentarea omului cel vechi cu moartea care i se cuvine, chiar dacă mersul lumii şi omul cel vechi sunt recunoscute ca realităţi, dar nu în relaţie cu învierea. În Coloseni, dimpotrivă, ne este prezentat omul cel vechi şi chiar este scris } eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre ~ , ceea ce înseamnă morţi faţă de Dumnezeu. Epistola către romani îl priveşte pe om ca fiind responsabil în lume, şi, de aceea, noi vedem stabilit principiul pentru justificare şi cel al morţii faţă de păcat, dar nu învierea împreună cu Hristos. Omul care trăieşte pe pământ este îndreptăţit şi viu în Hristos.

[9] Nu numai că le este transmisă viaţa, lucru pe care îl avem deja în epistola către romani, ci avem o poziţie cu totul nouă, viaţa având caracteristicile unei învieri care ne-a scos din starea de morţi în păcate. Aici nu suntem priviţi ca fiind înviaţi de Hristos, ci împreună cu El. El este omul înviat şi glorificat.

[10] În epistola către coloseni sfinţii sunt priviţi numai ca înviaţi împreună cu Hristos, având o speranţă rezervată pentru ei în ceruri şi sunt chemaţi să iubească lucrurile de sus, unde este Hristos şi unde este ascunsă viaţa lor cu El. Mai mult chiar, învierea lor împreună cu Hristos este o înviere administrativă pentru această lume, în botez , în relaţie cu credinţa în puterea care L-a înviat pe Hristos. În această epistolă nu ne este prezentată unitatea dintre iudei şi naţiuni, ca fiind înviaţi şi în locurile cereşti. De fapt, în epistola către coloseni, apostolul le are în vedere numai pe naţiuni.

[11]} Aceasta nu este de la voi ~ se referă atât la credinţă cât şi la har, pentru că ar fi un nonsens să spunem că se referă numai la har. Am putea presupune că credinţa vine de la noi – lucru pe care nu l-am putea gândi despre har – şi, de aceea, Duhul Sfânt adaugă: } aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu ~ . Aceasta înseamnă că a crede este un dar de la Dumnezeu şi nu vine de la noi, lucru care este confirmat de ceea ce urmează: } nu din fapte, ca să nu se laude nimeni ~ . Apostolul doreşte să arate că totul este prin har şi este de la Dumnezeu, este lucrarea lui Dumnezeu, o nouă creaţie. Harul, credinţa şi toate merg împreună.

[12] Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai recunoaşte relaţiile pe care le-a constituit El la origine; El le recunoaşte deplin atunci când noi ne întemeiem pe ele; dar măsura creaţiei celei noi este altceva.

[13] În zilele noastre este extrem de important să vedem car este diferenţa dintre această zidire care se înalţă progresiv, dar care nu este niciodată încheiată până când toţi credincioşii care trebuie să formeze trupul lui Hristos nu vor fi strânşi împreună, şi templul lui Dumnezeu care este în prezent pe pământ. În primul, Hristos este Cel care zideşte şi El lucrează fără nici o greşeală, şi porţile hadesului nu vor birui împotriva acestei lucrări. Această zidire nu este încă încheiată, nici nu poate fi considerată ca un tot până la încheierea ei. De aceea nu întâlnim niciodată în epistole pe cineva care zideşte. Astfel, în întâia epistolă a lui Petru citim: } De El apropiindu-vă ca de o piatră vie ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ~ ; şi tot aşa şi aici, edificiul creşte pentru a fi un templu sfânt în Domnul. Dar, alături de acesta există corpul care este mărturia actuală, manifestată şi văzută ca un tot pe pământ, iar omul este privit ca acela care construieşte. } ... voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu ~ , spune apostolul (1 Cor. 3). } ... ca un arhitect înţelept am pus temelia ... dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra ... ~ . În aceasta este introdusă responsabilitatea omului, iar lucrarea omului este judecată. Ori a atribuirea privilegiilor trupului şi zidirii lui Hristos acestei lucrări a omului a generat papalitatea şi tot ce derivă din ea. Lucrarea stricată, care trebuie să fie judecată, a fost în mod fals considerată ca având stabilitatea care este caracteristică numai lucrării lui Hristos. Aici, în efeseni găsim nu numai lucrarea stabilă care se înalţă progresiv, ci şi zidirea actuală, ca o realitate, cu binecuvântările ei, fără a fi făcute referiri la responsabilitatea omului în lucrarea de zidire.

[14] Cel de-al doilea capitol vorbeşte mult despre trup – v. 16, dar introducerea casei este un element nou şi se cere să fie cercetat pe larg. Cu toate că se desfăşoară lucrarea prin crearea membrelor care trebuia să alcătuiască trupul, lucrare care este în întregime a lui Dumnezeu, ea se desfăşoară pe pământ. Planurile lui Dumnezeu îi au în vedere în primul rând pe indivizi, pentru a-i aduce la El, aşa cum îi doreşte El, după care, Hristos fiind înălţat mai presus de orice nume care este numit în acest veac şi în cel viitor, Dumnezeu L-a pus drept Cap al trupului alcătuit din indivizi uniţi cu Hristos în cer, deasupra tuturor lucrurilor. Dar lucrarea de pe pământ îi strânge pe pământ pe cei născuţi din nou, iar ceea ce corespunde aici, pe pământ, prezenţei lui Hristos în cer este prezenţa Duhului Sfânt. Cel credincios este templu al lui Dumnezeu, dar în capitolul nostru este vorba de tot ansamblul creştinilor de pe pământ: ei devin casa, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Ce adevăr minunat şi solemn, ce privilegiu imens şi ce sursă de binecuvântare, dar şi ce responsabilitate mare!

Trebuie să remarcăm că, vorbind despre trupul lui Hristos vorbim despre rodul planului etern al lui Dumnezeu şi despre lucrarea Lui, şi deşi Duhul poate alica acest nume la Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, ca fiind alcătuită din adevăratele membre ale lui Hristos pe pământ, totuşi trupul lui Hristos, format prin puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu potrivit cu planul Lui etern este compus din persoane unite cu Capul ca nişte adevărate membre. Casa lui Dumnezeu, aşa cum este ea stabilită acum pe pământ, este rodul unei lucrări a lui Dumnezeu, care este acum încredinţată oamenilor, nu obiectul propriu-zis al planurilor Sale, deşi citatul din Apocalipsa răspunde în oarecare măsură şa aceasta. Ca lucrare a lui Dumnezeu, este clar că această casă este alcătuită din cei cu adevărat chemaţi de Dumnezeu, şi că, în consecinţă, Dumnezeu este Cel care o zideşte, şi aşa este prezentată aici (comparaţi cu Fapt. 2.47); dar nu trebuie confundat rezultatul practic al acestei lucrări făcute de oameni sub responsabilitate (1 Cor. 3) cu obiectul planurilor lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi cu adevărat membru al lui Hristos fără a fi în mod real unit cu Capul, nici nu poate fi cu adevărat o piatră a casei; dar casa poate fi locuinţa lui Dumnezeu chiar dacă în construcţie a intrat câte ceva care nu este adevărată piatră; dar este imposibil ca o persoană care nu este născută din Dumnezeu să fie membru în trupul lui Hristos (vedeţi nota precedentă).

[15] Acesta mi se pare cuvântul cel mai potrivit şi nu cel de } comuniune ~

[16] Hristos este centrul întregii desfăşurări a gloriei divine, dar locuieşte în inimile noastre în aşa fel încât le pune, ca să spunem aşa, în centru şi le dă să contemple toată gloria desfăşurată. În aceasta ne putem pierde, dar apostolul ne readuce la iubirea binecunoscută a lui Hristos, dar nu ca la un lucru mai puţin vast, pentru că El este Dumnezeu şi iubirea Lui întrece orice cunoştinţă, astfel încât noi suntem umpluţi până la plinătatea lui Dumnezeu.

[17] Aceasta este marca distinctivă a acestei rugăciuni faţă de cea din capitolul 1, în care chemarea şi moştenirea fac parte din planul hotărât de Dumnezeu, iar rugăciunea apostolului este ca cei credincioşi să cunoască acestea, ca şi puterea prin care le-au primit. Aici însă, în capitolul 3, este vorba despre ceea ce este în noi, iar apostolul cere ca aceea să fie ca putere activă în prezent în Adunare.

[18] Coborârea în locurile cele mai de jos ale pământului este privită ca având loc pornind din poziţia de om pe pământ; nu este venirea lui din cer pentru a fi om, ci aici a coborât Hristos.

[19] Vers. 11 prezintă darurile speciale şi permanente, iar versetul 16 ceea ce face fiecare încheietură la locul ei. Aceste două lucruri au funcţia lor în formarea şi creşterea trupului.

[20] Am remarcat deja faptul că acest contrast între starea cea veche şi starea nouă este caracteristic mai mult pentru epistola către Efeseni decât pentru cea către Coloseni, în aceasta din urmă fiind prezentate mai multe cu privire la desfăşurarea vieţii.

[21] În epistola către Coloseni ne este prezentat omul care } se înnoieşte în cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat ~ (3.10)

[22] Într-un sens, din punct de vedere moral, Dumnezeu poate fi văzut ca fiind măsura pentru alte lucruri, fapt ce scoate în evidenţă privilegiile unui copil al lui Dumnezeu. Un efect al harului este că, fiind născut din Dumnezeu, copilul lui Dumnezeu este chemat să fie imitator al lui Dumnezeu, să fie perfect după cum Tatăl lui este perfect. Cel care iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu ne face părtaşi sfinţeniei, şi, în consecinţă, noi suntem chemaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu, în calitate de copii iubiţi ai Lui. Aceasta ne arată imensele privilegii ale harului. Harul este iubirea lui Dumnezeu în mijlocul răului, iubire care este superioară răului şi umblă în sfinţenie, unindu-ne pe toţi împreună, într-un mod divin, ca să avem aceleaşi bucurii şi aceleaşi sentimente. De aceea Hristos a spus: } şi ei să fie una în Noi ~ (Ioan 17.21).

[23] Este de remarcat aici diferenţa faţă de Romani 12.1-2. În Romani, după cum am văzut, omul este privit ca trăind pe pământ, şi de aceea el trebuie să-şi ofere trupul ca jertfă vie – trăind în Hristos trebuie să-şi dea în totul lui Dumnezeu toate mădularele. În Efeseni, sfinţii sunt deja priviţi ca fiind aşezaţi în locurile cereşti, şi, de acolo, ei sunt chemaţi să vină pentru a da mărturie înainte oamenilor despre acest caracter, ceea ce fac prin umblarea în dragoste şi în lumină, cum a umblat Hristos.

[24] Trebuie să citim } roadele luminii ~ şi nu } roadele Duhului ~

[25] Este bine să remarcăm aici acest caracter al iubirii, anume al iubirii într-o relaţie stabilită. Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai exact în expresiile lui decât obişnuiesc mulţi să gândească, pentru că expresia îşi are originea în lucrul în sine. Nu scrie că Hristos a iubit lumea , pentru că El nu are nici o relaţie cu lumea aşa cum este ea, ci este scris că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, fapt ceea ce ne spune cum este El faţă de lume în bunătatea Lui. Nu este scris că Dumnezeu iubeşte Adunarea, pentru că Adunarea este în relaţie directă cu Hristos, Mirele ei ceresc. Tatăl ne iubeşte pe noi: noi suntem copiii Lui. Dumnezeu ne iubeşte în această calitate. Tot aşa Iahve îl iubeşte pe Israel . Pe de altă parte, toată tandreţea şi toată fidelitatea ce ţin de relaţia în care este Hristos sunt partea noastră în El, ca şi tot ce înseamnă numele Tatălui pentru El.

[26] Faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi este în mod special devotamentul iubirii Lui.

[27] Când, aici şi mai înainte, am spus că iubirea lui Hristos este sursa fericirii Adunării, aceasta nu este ca şi cum iubirea Tatălui şi planurile eterne ale lui Dumnezeu nu mai au nici un rol, ci vorbesc despre binecuvântarea amplificată şi efectuată în relaţia care ne este prezentată în acest pasaj, şi această relaţie este cu Hristos. Altfel, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos sunt aceeaşi iubire divină.

[28] Nu este scris } şi prin Cuvânt ~ , pentru că Cuvântul este apa cu care El curăţeşte Adunarea.

[29] Ceea ce trebuie să învingem noi sunt vicleniile diavolului, pentru că puterea lui asupra noastră a fost înfrântă. El poate stârni lumea pentru a-i persecuta pe sfinţi, fiind astfel un leu care rage, dar în ceea ce priveşte ispitele personale, dacă noi ne împotrivim diavolului, el va pleca de la noi. El ştie că L-a întâlnit pe Hristos şi că Hristos l-a învins, dar el recurge mereu la viclenie.

[30] Mijlocul încins este o imagine folosită în mod obişnuit pentru a reprezenta un duh şi o inimă care sunt păstrate într-o ordine potrivită prin Cuvântul lui Dumnezeu şi în prezenţa lui Dumnezeu.

[31] Rugăciunea se întemeiază pe privilegiul imens de a avea interese comune cu Dumnezeu, fie că este vorba despre propria persoană, fie că este vorba despre ai noştri, fie că este vorba de toţi ai Săi, da, chiar cu privire la gloria lui Hristos. Ce gând minunat! Ce har nespus de mare!