Ce este convertirea?

Charles Henry Mackintosh

In articolul anterior am căutat să prezentăm nevoia absolută de convertire a tuturor oamenilor. Scriptura stabileşte acest lucru într-un asemenea fel că nu lasă loc niciunei îndoieli unei persoane care se înclină in faţa autorităţii ei sfinte.”Adevărat vă spun, daca nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copilaşii, nicidecum nu veti intra în împărăţia cerurilor.”

Acest adevăr se aplică, în toată forţa lui morală şi în mod solemn, oricărui fiu sau fiică al lui Adam cel căzut. Nu există nici măcar o excepţie printre milioanele de oameni ce populeaza acest glob. Fără convertire nu există intrare în Împaraţia lui Dumnezeu. Orice suflet neconvertit se găseşte în afara împaraţiei lui Dumnezeu. Nu contează nici în cea mai mica măsură cine sunt sau ce sunt; dacă sunt neconvertit, mă aflu in „împărăţia întunericului” sub puterea lui Satan, in păcatele mele si pe calea spre iad.

S-ar putea să fiu o persoană de o moralitate ireproşabilă; cu o reputaţie impecabilă; un mare profesor de religie; un lucrător in vie; un profesor de şcoală duminicală; un slujitor intr-o anume ramură a unei biserici; un slujitor ordinat; un diacon, prezbiter, pastor sau episcop; cea mai filantropică persoană; un donator generos către instituţii religioase sau caritabile; privit cu admiratie si căutat; respectat de toţi datorită valorii mele si a influenţei morale. S-ar putea să fiu toate acestea si chiar mai mult. S-ar putea să fiu şi să am tot ceea ce ar putea o fiinţă umană să fie sau să aibă şi totuşi neconvertit, deci în afara împăraţiei lui Dumnezeu şi în împărăţia lui Satan, in vinovăţia mea şi pe drumul larg care coboară drept spre lacul care arde cu foc şi cu pucioasă.

Acesta este înţelesul evident, clar şi puternic, al cuvintelor Domnului de la Matei 18:3. Nu este nici o posibilitate de a le evita. Cuvintele sunt la fel de limpezi ca o rază de soare. Nu le putem trece cu vederea. Ele apasă asupra fiecarui suflet neconvertit de pe faţa pămantului cu ceea ce am putea numi o solemnitate remarcabila.”Dacă nu vă veţi întoarce, nu veţi pute a intra în împărăţia cerurilor.” Aceasta se aplică într-o egală măsură beţivului degradat care se rostogoleşte de-a lungul străzii mai rău decăt o fiara, şi de asemenea Templierului sau ascetului care se mândreşte cu sobrietatea lui, şi se laudă neîncetat cu numărul zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor în care s-a abţinut de la orice băutura ameţitoare. Ambii se găsesc în afara împărăţiei lui Dumnezeu, ambii în păcatele lor, ambii pe calea distrugerii lor eterne.

Este adevărat că unul a fost convertit de la beţie la sobrietate – într-adevar o binecuvântare foarte mare din punct de vedere moral şi social – însă convertirea de la beţie la cumpătare nu este convertire la Dumnezeu, nu inseamnă nici întoarcerea de la întuneric la lumină, nici intrarea în împărăţia scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Există între cei doi această diferenţă: ascetul se poate baza pe propria cumpătare, mândrindu-se cu moralitatea lui si amăgindu-se astfel cu ideea că este întru totul drept, când de fapt nu este. Beţivul este în mod palpabil şi fără îndoială greşit. Oricine ştie că nici-un beţiv nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu; tot la fel este şi cu un ascet neconvertit. Amândoi sunt afară. Convertirea la Dumnezeu este indispensabilă atât unuia cât şi celuilalt; şi la fel se poate spune despre orice clasă sociala, orice nivel, orice castă şi condiţie a omului de sub soare. Nu este nici-o diferenţă în privinţa acestei mari probleme. Este importantă pentru oricine indiferent de caracter sau poziţie socială. „Dacă nu vă veţi întoarce, nu puteţi intra în Împărăţia Cerurilor”.

Cât de importantă atunci – căt de actuală – este pentru fiecare întrebarea: ” Sunt oare convertit ?” Este imposibil ca limbajul omenesc să redea măreţia şi solemnitatea acestei întrebări. Daca cineva trăieşte de la o zi la alta, de la un an la altul fără a avea o convingere clară şi profundă a acestei probleme atât de importante, acest lucru poate fi privit ca cea mai mare nebunie de care o fiinţă umană se face vinovata. Dacă un om şi-ar lăsa afacerile seculare nerezolvate şi la voia întâmplării, ar fi vinovat de cea mai mare neglijenţa şi nepăsare. Dar ce sunt cele mai urgente şi cele mai valoroase afaceri în comparaţie cu salvarea sufletului? Toate preocupările temporare nu sunt decât ca pleava din aria de treierat în comparaţie cu interesele sufletului nemuritor – marile realităţi ale eternităţii.

Este deci complet iraţional ca cineva să rămână măcar o ora fără a avea asigurarea clară că este convertit la Dumnezeu. Un suflet convertit a trecut graniţa care îi separă pe cei convertiţi de cei neconvertiţi – pe copii luminii de copii întunericului – Biserica lui Dumnezeu, de veacul rău de acum. Sufletul convertit are moartea şi judecata în urma lui, iar gloria înainte. El este aşa de sigur de cer ca şi cum ar fi deja acolo; şi, în adevăr, ca şi om în Hristos, aparţine deja acelui loc. Are un nume fără pată şi o perspectivă senină. El Îl cunoaste pe Hristos ca Domn şi Salvator; pe Dumnezeu ca Tată şi Prieten; pe Duhul Sfant ca pe binecuvântatul său Mângâietor, Călăuzitor şi Învăţător. Cerul este casa lui luminoasa şi fericită. O, ce nespusă binecuvantare să fii convertit ! Cine ar putea s-o spună ? „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc”'. Iar Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu. (1 Corinteni 2:9-10).

Să cercetăm deci ce este această convertire despre care vorbim. Ce bine va fi să fim instruiţi divin în aceasta privinţa. O singură greşeală se va dovedi dezastruoasă având în vedere subiectul cercetat. Există multe noţiuni greşite în legătură cu convertirea. Am putea ajunge în adevar la concluzia, chiar din vasta importanţă a subiectului, că marele duşman al sufletelor noastre şi al Hristosului lui Dumnezeu, va căuta prin orice mijloc posibil să ne inducă în eroare. Dacă nu poate să-i ţină pe oameni nepăsători faţă de acest subiect al convertirii, el va încerca să-i orbeasca în legătură cu adevărata ei natură. Dacă, de exemplu, o persoană a fost trezită, printr-o metodă sau alta, în a simţi deşertăciunea şi insatisfacţia care se găsesc în distracţiile lumeşti, şi apoi nevoia urgentă a unei schimbări a vieţii, marele înşelător va căuta să convingă o asemenea persoană să devină religioasă, să se ocupe cu porunci, ritualuri şi ceremonii, să renunţe la baluri şi petreceri, teatre şi concerte, băutură, pariuri, vânatoare şi curse de cai; într-un cuvânt să renunţe la orice bucurie sau distracţie pentru a se angaja în ceea ce este cunoscut sub numele de viată religioasa; să participe în mod activ la ritualurile publice ale religiei, să citeasca Biblia, să spună rugăciuni, să facă milostenii, să contribuie la susţinerea marilor instituţii religioase sau caritabile ale ţării.

Aceasta nu este convertire. S-ar putea ca cineva să facă toate aceste lucruri şi totuşi să fie cu totul neconvertit. Un practicant religios a cărui întreagă viaţa se petrece în veghe, posturi, rugăciuni, ascetism si donaţii poate fi la fel de neconvertit, de departe de împărăţia lui Dumnezeu ca cel mai nepăsător vânător de plăceri, a carui întreaga viaţa este consumată în căutarea unor obiecte la fel de lipsite de valoare ca o frunza uscată sau o floare ofilită. Cele doua personaje sunt fără îndoiala foarte diferite – atât cât este posibil. Ambii însa sunt neconvertiti, amândoi în afara sferei binecuvantate a mântuirii lui Dumnezeu, amândoi în păcatele lor. În adevăr, unul este angajat în „fapte imorale”, celălalt în „fapte moarte”, amândoi fără Cristos, nemântuiti; ei se găsesc pe drumul către o nenorocire fără speranţă şi fără sfârşit. Şi unul şi celălalt, în mod cert, dacă nu sunt convertiţi pentru a fi mântuiţi, îşi vor găsi răsplata în lacul care arde cu foc şi cu pucioasă.

Convertirea nu înseamnă întoarcerea de la un sistem religios la altul. Un om se poate întoarce de la iudaism, păgânism, islamism sau catolicism la protestantism şi totuşi să rămână neconvertit. Fără îndoială că din punct de vedere social, moral sau intelectual este cu mult mai bine să fii protestant decât musulman; dar conform subiectului nostru ei se găsesc amândoi pe acelaşi teren comun, amândoi neconvertiţi. Se poate spune la fel de adevărat despre unul cât şi despre celălalt că, dacă nu este convertit, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Convertirea nu înseamnă aderarea la un sistem religios, indiferent cât de pur, sănătos, sau de ortodox ar fi acesta..Un om poate sa fie membru al celui mai respectabil sistem religios din creştinism, şi totuşi să fie neconvertit, nemântuit, pe calea spre o pierzare veşnică

 

 

.

La fel şi cu crezurile teologice. Un om poate subscrie oricăror standarde religioase măreţe: cele treizeci şi noua de Articole, Crezul de la Westminister, predicile lui John Wesley, Fox si Barclay, sau oricărui alt crez şi totuşi să fie neconvertit, mort în păcate şi nelegiuiri, pe drumul sau către acel loc unde, în înfricoşătoarea solemnitate a veşniciei, nu poate pătrunde nici măcar o rază de speranţă.

Ne întrebăm pe bună dreptate, de ce folos poate să fie un sistem religios sau un crez teologic pentru un om care nu are nici măcar o scânteie de viaţă divina ? Sistemele şi crezurile nu pot da viaţă, nu pot mântui, nu pot da viaţa eternă.

Un om poate munci într-o maşinărie religioasă ca un cal la moara, mergând tot roată, de la un an la altul, sfârşind exact de unde a plecat, într-o monotonie seacă de fapte moarte. Ce valoare au toate acestea? La ce sunt bune? Unde se sfârşesc? În moarte ! Da, şi apoi? Aceasta este întrebarea! Dacă s-ar înţelege mai bine greutatea şi seriozitatea unei astfel de întrebari în faţa lui Dumnezeu!

În plus, creştinismul însuşi, în toată lumina sa, poate fi îmbraţişat ca un sistem de crez religios. Se poate ca cineva să fie delectat intelectual – aproape fermecat de glorioasele doctrine ale harului, de evanghelia gratuită, mântuirea fără fapte, îndreptăţirea prin credintă; pe scurt, tot ceea ce face valoros creştinismul Noului Testament. O persoană poate mărturisi credinţa şi se poate delecta cu aceasta; s-ar putea să devină chiar un scriitor puternic în apărarea doctrinei creştine, un predicator elocvent şi devotat al evangheliei. Toate acestea pot fi adevărate şi totuşi omul neconvertit, mort in păcate si fărădelegi, împietrit, înşelat şi distrus de propria familiaritate cu preţioasele adevăruri ale evangheliei – adevăruri care nu au trecut niciodata mai departe de sfera înţelegerii – care nu i-au ajuns niciodata la conştiinţă, nu i-au atins niciodata inima, nu i-au convertit sufletul.

Acesta este cel mai teribil lucru dintre toate, nimic nu poate fi mai îngrozitor decât cazul unui om care mărturiseşte credinţa şi se delecteaza în aceasta, chiar predicând Evanghelia lui Dumnezeu, învăţând pe alţii marile adevăruri ale creştinismului şi totuşi neconvertit, nemântuit, pe propria cale spre o eternitate de o nenorocire negrăita – nenorocire care in mod sigur va creste prin amintirea faptului că odată a mărturisit credinţa şi chiar s-a angajat să predice cele mai glorioase veşti care au ajuns vreodată la urechile muritorilor.

O, cititorule, oricine ai fi, te implorăm să priveşti cu mare atenţie la aceste lucruri. Nu te odihni nici măcar o ora până nu eşti sigur de convertirea ta la Dumnezeu, reală si sigură!