Jugul nepotrivit

Charles Henry Mackintosh

Prefaţă

Articolul care urmează a apărut într-un număr recent al revistei “The Present Testimony”; dar, dat fiind faptul că pentru mulţi creştini această revistă nu este accesibilă, foarte mulţi, din foarte multe locuri, mi-au cerut să îl trimit sub formă de broşură. În vremea de acum, când se poate spune, pe bună dreptate, “a face multe cărţi n-are sfârşit”, unii s-ar da înapoi de la a creşte numărul cărţilor; totuşi, dacă duşmanul se foloseşte atât de mult de tipar pentru a difuza necredincioşie, superstiţie, blasfemie şi necurăţie, cred că slujitorul lui Hristos s-ar putea simţi pe deplin liber să folosească acelaşi instrument pentru a răspândi adevăr doctrinar şi practic. Fără îndoială că a lăsa ca scrierile omeneşti să uzurpe în mintea noastră locul care se cuvine numai Sfintei Scripturi este un rău împotriva căruia trebuie să veghem. Să ne amintim că cele mai sănătoase şi cele mai bune dintre aceste scrieri sunt doar minereul, bătut în foiţe subţiri, şi că toată valoarea lor se datorează doar faptului că se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu sau au legătură cu acesta. Dar de câte ori nu se întâmplă să citim iar şi iar Scriptura şi să nu reuşim să înţelegem adevărurile cuprinse în ea, până când Domnul, prin harul Său, se foloseşte de buzele sau de scrierile altuia pentru a ni le descoperi? Astfel, de exemplu, câţi nu au citit cuvintele “Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi”, fără a fi conştienţi de adevărata lor aplicaţie? Cunoaşterea acestor lucruri ar trebui să fie îndeajuns pentru a ne împiedica să dispreţuim scrierile omeneşti. Adesea vedem cum Dumnezeu foloseşte cărţi şi tractate pentru mântuirea păcătoşilor şi pentru zidirea poporului Său; şi, cu siguranţă, nu ar trebui să tratăm cu uşurătate ceea ce El foloseşte. Este o mare diferenţă între faptul că Dumnezeu foloseşte o carte cu scopul de a mă învăţa mai multe despre valoarea, frumuseţea şi autoritatea Cuvântului Său şi felul în care eu abuzez de acea carte, lăsând ca ea să ia locul Cuvântului. În aceasta, ca şi în orice alt domeniu, trebuie să veghem împotriva extremelor periculoase. Ştim că “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător” şi că Duhul Sfânt se foloseşte de el şi numai de el pentru a da înviora, pentru a lumina şi a zidi sufletele; dar ştim şi că El face din buzele şi scrierile oamenilor instrumente care să aducă cuvântul aproape de inimă.

Pe deplin încredinţat că El va folosi în harul Său paginile care urmează, le trimit Adunarii lui Dumnezeu

C. H. M. Clontarf, Martie, 1856.

 

Cineva care doreşte să realizeze, în propria sa viaţă, sau să promoveze în viaţa altora o urmare a Domnului mai curată, mai de calitate, nu poate să privească creştinătatea zilelor noastre fără un sentiment de nedescris, de tristeţe şi apăsare. Tonul este atât de jos, aspectul atât de bolnav, spiritul atât de slăbit, încât unii ar fi uneori tentaţi să înceteze să mai spere într-o mărturie sinceră şi loială pentru un Domn absent. Toate acestea sunt cu atât mai deplorabile cu cât ne amintim motivaţiile puternice de care avem privilegilul să fim călăuziţi. Fie că privim la Stăpânul pe care suntem chemaţi să Îl urmăm – la calea pe care suntem chemaţi să umblăm – la sfârşitul pe care suntem chemaţi să nu îl pierdem din vedere – la speranţele care trebuie să ne motiveze – nu putem să nu recunoaştem că, acolo unde toate acestea sunt înţelese şi însuşite printr-o credinţă mai simplă, ar trebui, cu siguranţă, să practicam o ucenicie fierbinte fata de Domnul. „Dragostea lui Hristos”, spunea apostolul, „ne constrânge”. Aceasta este cea mai puternică motivaţie dintre toate. Cu cât inima este mai umplută de dragostea lui Hristos, cu cât ochiul este mai umplut cu Persoana Sa binecuvântată, cu atât mai îndeaproape vom încerca să urmăm drumul său ceresc. Urmele sale însă pot fi descoperite doar de „un ochi curat”, şi atât timp cât voinţa nu este frântă, cât carnea nu este omorâtă, şi trupul nu este ţinut în stăpânire, vom eşua în a fi ucenici, vom naufragia de la credinţă şi de la o conştiinţă bună.

Nu aş dori să fiu înţeles greşit de cititor. Aici nu este în nici un caz vorba de problema mântuirii veşnice. Este ceva diferit. După ce ai primit mântuirea ca rod al agoniei şi al sudorii ca de sânge a lui Hristos, al crucii şi suferinţelor Sale, nimic nu poate fi mai josnic, mai egoist decât să te ţii la o distanţă cât mai mare de Persoana Sa divină, pentru a nu îţi pune în pericol siguranţa personală. Omeneşte vorbind, acesta este un caracter nenorocit, egoist, vrednic doar de dispreţ; dar cuvintele nu pot exprima deplin josnicia unui astfel de caracter atunci când este arătat de unul care mărturiseşte că datorează totul, atât în prezent cât şi în viitor unui Stăpân respins, răstignit, înălţat, dar absent. “Dacă scap de flăcările iadului, nu mai are importanţă problema uceniciei”. Cititorule, în adâncul sufletului tău, nu eşti dezgustat de acest sentiment? Dacă da, caută să fugi de el, către punctul opus al busolei; şi fie ca limbajul tău sincer să fie “Dacă Stăpânul meu binecuvântat este în glorie, siguranţa mea personală are putina valoare !”. Dumnezeu să facă ca aceasta să fie exprimarea mai multor inimi în aceste zile când, vai! s-ar putea spune prea bine că “toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos” (Filipeni 2: 21). Fie ca Duhul Sfânt să ridice, prin puterea Sa de neînfrânt, şi să trimită prin energia Sa divină, tot mai mulţi ucenici ai Mielului, despărţiţi şi consacraţi, fiecare din ei legat, cu funiile dragostei de coarnele altarului – o armată ca cei 300 ai lui Ghedeon, oameni încercaţi, în stare să se încreadă în Dumnezeu şi nu in carne. Cât de mult aşteaptă inima un astfel de moment! Cât de mult doreşte duhul, aflat uneori sub influenţa rece şi uscată a unei mărturii îngheţate şi fără nici un fel de efect, o mărturie mai viguroasă, dintr-o inimă întreagă pentru Acela care S-a golit pe Sine şi a lăsat deoparte gloria Sa pentru ca, prin vărsarea sângelui Său preţios, noi să fim ridicati la a-I fi însoţitori în binecuvântările Sale eterne.

Printre numeroasele piedici care stau în calea acestei profunde consacrări a inimii pentru Hristos, pe care o doresc din toată inima pentru mine şi pentru cititor, vom găsi că “jugul nepotrivit” ocupă un loc foarte proeminent. “Nu vă înjugaţi [eterozugountes] nepotrivit cu cei necredincioşi; pentru că ce legătură [metoch] este între dreptate şi fărădelege [anomia] sau ce comuniune [koinonia] are lumina cu întunericul? şi ce comuniune are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios [apistou]? Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: “Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. De aceea: “Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi”, spune Domnul; şi “nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice” spune Domnul cel Atotputernic” (2 Cor. 6: 14-18).

În economia mozaică vedem acelaşi principiu moral. “Să nu-ţi semeni via cu două feluri de sămânţă, ca nu cumva să fie profanată toată sămânţa pe care ai semănat-o şi toată via. Să nu ari cu un bou şi cu un măgar împreună. Să nu porţi o haină din material amestecat, din lână şi in împreună” Deut. 22: 9-11; Lev. 19: 19.

Aceste pasaje din Scriptură vor fi îndeajuns pentru a expune răul moral al unui jug nepotrivit. S-ar putea afirma cu toată încrederea că nimeni nu Îl poate urma pe Hristos liber, fără nici o piedică, dacă este în vreun fel “înjugat nepotrivit”. S-ar putea să fie mântuit, să fie un adevărat copil al lui Dumnezeu – un credincios sincer, dar nu poate fi cu adevărat ucenic; şi nu numai atât, dar este împiedicată manifestarea deplină a ceea ce el ar putea fi dacă nu ar fi împiedicat de jugul său nepotrivit. “Ieşiţi… şi Eu vă voi primi… şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice” spune Domnul cel Atotputernic”. Cu alte cuvinte, “Scoate-ţi gâtul din jugul nepotrivit, şi te voi primi, şi relaţia ta cu Domnul cel Atotputernic va fi manifestată deplin, public şi practic”. Este evident că ideea de aici este diferită de cea din Iacov “potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului”. Şi la fel în Petru, “născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul cel viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Din nou, în 1 Ioan: “Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl, să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu”. Tot aşa şi în Evanghelia după Ioan, “dar tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia omului, ci din Dumnezeu”. În toate aceste pasaje, relaţia fiilor este bazată pe sfatul divin şi acţiunea divină, şi nu ne este prezentată ca o consecinţă a vreunei acţiuni de-a noastre; în acelaşi timp, în 2 Corinteni 6, este arătată ca un rezultat al ieşirii noastre din jugul nepotrivit. Cu alte cuvinte, este în întregime vorba de o problemă practică.

Astfel, în Matei 5 citim “Dar Eu vă spun: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută; ca să [hupos] fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Aici este baza practică şi mărturisirea publică a relaţiei, influenţa ei morală. Se cuvine ca fiii unui astfel de Tată să acţioneze aşa. Pe scurt, avem poziţia abstractă, sau relaţia de fii bazată pe voinţa şi acţiunea suverană a lui Dumnezeu; şi avem caracterul moral care este o consecinţă şi care decurge din această relaţie, care face posibil ca Dumnezeu să recunoască public această relaţie. Dumnezeu nu poate fi, public şi pe deplin, Stăpânul celor care sunt înjugaţi nepotrivit împreună cu necredincioşi, pentru că, dacă ar face aceasta, ar însemna că aprobă jugul nepotrivit. El nu poate aproba “întunericul”, “nedreptatea”, “Belial”, “idolii” şi “un necredincios”. Cum ar putea face aşa ceva? De aceea, dacă eu mă pun la jug cu vreunul dintre aceştia, mă identific moral şi public cu el, şi nu cu Dumnezeu. Mă pun într-o poziţie care nu poate fi sub stăpânirea lui Dumnezeu şi, în consecinţă, eu nu pot fi sub stăpânirea Lui; dar dacă mă retrag din acea poziţie – dacă “ies şi sunt despărţit” – dacă îmi scot gâtul din jugul nepotrivit – atunci, dar numai atunci, pot fi primit şi recunoscut public ca “fiu sau fiică a Domnului cel Atotputernic”.

Este un principiu solemn şi care ar trebui să îi cerceteze pe toţi aceia care simt că, din nefericire, s-au pus într-un astfel de jug. Ei nu umblă ca ucenici, şi, din punct de vedere public şi moral, nu sunt pe poziţia de fii. Dumnezeu nu îi poate stăpâni. Nu este vorba despre relaţia lor ascunsă; dar s-au spus pe ei înşişi departe de terenul lui Dumnezeu. Şi-au băgat nebuneşte gâtul într-un jug care, nefiind jugul lui Hristos, trebuie să fie jugul lui Belial; şi până când nu vor renunţa la acel jug, nu pot fi ai lui Dumnezeu, ca fii şi fiice ai Lui. Fără îndoială că harul lui Dumnezeu este infinit, şi poate răspunde nevoilor noastre în toată căderea şi slăbiciunea noastră; dar dacă sufletele noastre doresc o ucenicie mai înaltă, trebuie să aruncăm deoparte jugul nepotrivit, oricât ne-ar costa; aceasta dacă poate fi aruncat; iar dacă nu se poate, trebuie doar să ne plecăm capetele sub ruşinea şi tristeţea acestuia, aşteptând din partea lui Dumnezeu izbăvirea deplină.

Putem privi “jugul nepotrivit” sub patru aspecte, şi anume: cel casnic, cel comercial, cel religios şi cel filantropic. Unii sunt înclinaţi să limiteze 2 Corinteni 6:14 la primul dintre acestea; dar apostolul nu o face. Cuvintele sunt “Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi”. Nu se specifică obiectul sau caracterul acelui jug, şi de aceea putem să privim pasajul în sensul cel mai larg, incluzând în limitele sale fiecare din aspect al jugului nepotrivit; şi, dacă Domnul va îngădui, vom vedea cât este de important să facem aceasta înainte de a termina aceste cuvinte.

1. Căsătorie

Să privim deci în primul rând la jugul în căsătorie. Oare cine ar putea descrie durerea mentală, mizeria morală şi consecinţele devastatoare, atât pentru viaţă cât şi pentru mărturie, care decurg din căsătoria unui creştin cu un necredincios? Cred că nimic nu este mai de plâns decât starea unuia care descoperă, atunci când este prea târziu, că s-a legat pe viaţă cu cineva cu care nu poate avea în comun nici un gând, nici un sentiment. Unul doreşte să îi slujească lui Hristos, celălalt nu poate sluji decât diavolului: unul trăieşte pentru lucrurile lui Dumnezeu, celălalt suspină după lucrurile acestei lumi; unul caută să omoare carnea, cu toate dorinţele şi afecţiunile ei, celălalt caută doar să slujească şi să satisfacă aceste lucruri. Ca o oaie şi o capră legate împreună, oaia dorind să se hrănească din iarba verde de pe păşune, în timp ce, de cealaltă parte, capra tânjeşte după mărăcinii care cresc în şanţuri. Consecinţa tristă este că amândouă flămânzesc. Una nu se va hrăni pe păşune, cealaltă nu se poate hrăni cu mărăcini, şi aşa nici una nu primeşte ceea ce doreşte firea ei, până când capra, fiind mai puternică, reuşeşte să o forţeze pe partenera ei, înjugată nepotrivit, să rămână între mărăcini, să lâncezească şi să moară acolo.

Cred că morala acestei imagini ne este destul de clară; şi, mai mult, este, vai!, prea des întâlnită. În general capra reuşeşte să îşi atingă scopul. În aproape fiecare situaţie partenerul lumesc reuşeştă să impună punctul lui/ei de vedere. Veţi găsi că, aproape fără excepţie, în cazul jugului nepotrivit în căsnicie, sărmanul creştin este cel care suferă, aşa cum o dovedesc roadele amare ale unei conştiinţe rele, o inimă deprimată, un duh mâhnit, o minte descurajată. Este cu siguranţă un preţ uriaş plătit pentru satisfacerea unei afecţiuni naturale, sau pentru vreun avantaj nesemnificativ, lumesc. De fapt, o căsătorie de felul acesta este sentinţa de moarte pentru creştinismul practic, pentru creşterea în viaţa spirituală. Din punct de vedere moral este imposibil ca cineva să fie un ucenic neîmpiedicat al lui Hristos, având gâtul prins în jugul căsniciei cu un necredincios.

La fel de bine s-ar fi putut aştepta un atlet să câştige cununa la jocurile olimpice sau istmice având ataşată de el o greutate, sau un trup mort. Cu siguranţă este destul să ai de susţinut un trup mort, nu mai este nevoie să ataşezi încă unul. Nicicând nu a existat un creştin adevărat care să nu fi descoperit că are foarte mult de furcă în a se lupta cu răul dintr-o singură inimă, fără a avea de gând să se împovăreze cu relele din două inimi; şi, fără îndoială că bărbatul care, din nebunie şi neascultare, se căsătoreşte cu o femeie necredincioasă, sau femeia care se căsătoreşte cu un bărbat necredinciosa, este împovărat(ă) cu relele combinate din două inimi; şi cine poate face faţă acestor lucruri? Trebuie să ne bazăm doar pe harul lui Hristos pentru supunerea propriei noastre naturi rele; dar cu siguranţă că nu ne putem baza în acelaşi mod pe acel har cu privire la firea rea a partenerului la un jug nepotrivit. Dacă s-a înjugat din neştiinţă, Domnul se va ocupa de el personal, pe baza unei mărturisiri sincere, restaurându-i pe deplin sufletul, dar în ceea ce priveşte ucenicia, nu va putea să recupereze niciodată.

Pavel putea spune, “Îmi disciplinez trupul şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat”. Şi tot el mai spune, în strânsă legătură cu “a lupta pentru premiu”: “Nu ştiţi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, dar unul singur primeşte premiul? Astfel alergaţi, ca să câştigaţi! Iar orice luptător pentru premiu se înfrânează în toate; ei deci, în adevăr, ca să primească o cunună care se veştejeşte, iar noi, una care nu se veştejeşte. Eu deci alerg în felul acesta, nu ca în nesiguranţă; lupt în felul acesta, nu ca lovind în aer” 1 Cor. 9: 24-27.

Aici nu se pune problema de viaţă sau de mântuire, ci doar de unul “care aleargă pe stadion”, şi “aleargă ca să câştige”, nu viaţa, ci “o cunună care nu se veştejeşte”. Simplul fapt de a fi chemat să alergi presupune a avea viaţa, pentru că nimeni nu ar chema un om mort să alerge într-o cursă. Este evident că înainte de a începe să alerg am viaţa, şi, de aceea, chiar dacă aş putea eşua în cursă, nu îmi pierd viaţa, ci doar cununa, pentru că aceasta şi nu cealaltă a fost scopul pentru care alerg. Nu suntem chemaţi să alergăm pentru viaţă, dat fiind faptul că pe aceasta o primim nu alergând ci “prin credinţa în Isus Hristos”, care prin moartea Sa a câştigat viaţa pentru noi şi care ne-o dă prin puterea măreaţă a Duhului Sfânt. Aceasta viaţă, fiind viaţa unui Hristos înălţat, este veşnică, pentru că El este Fiul veşnic; după cum spune chiar El în rugăciunea către Tatăl Său din Ioan 17: “I-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să dea viaţă eternă tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui”. Această viaţă nu este condiţionată. El nu ne dă viaţă, ca păcătoşi, şi apoi ne cere să alergăm pentru ea ca sfinţi, cu teama întunecată că am putea pierde această comoară preţioasă dacă eşuăm în cursă. Aceasta ar însemna să “alerg în nesiguranţă”, aşa cum, din nefericire, atât de mulţi încearcă să facă, mărturisind că au intrat în cursă, şi neştiind sigur dacă au sau nu viaţa. Astfel de oameni aleargă pentru viaţă, nu pentru o cunună; dar Dumnezeu nu ne fixează viaţa ca ţintă, ca răsplată pentru victorie, ci ne-o dă de la început, ca puterea prin care putem alerga. Puterea de a alerga şi scopul alergării sunt două lucruri foarte diferite; şi totuşi sunt confundate adesea de persoane care nu cunosc evanghelia glorioasă a harului lui Dumnezeu, în care Hristos este prezentat ca viaţa şi dreptatea tuturor celor care cred în Numele Său; şi, mai mult, toate acestea sunt darul lui Dumnezeu şi nu răsplata alergării noastre.

Să încercăm acum să privim influenţele teribil de rele ale unui jug nepotrivit în căsătorie mai ales asupra problemei uceniciei. Spun “mai ales” deoarece în fapt întreaga noastră experienţă şi întregul caracter sunt profund afectate. Mă întreb dacă cineva ar putea să dea o lovitură mai eficientă creşterii vieţii sale divine într-un alt fel decât asumându-şi un jug nepotrivit. Într-adevăr, simplul fapt de a face aceasta dovedeşte că declinul spiritual a început, şi încă cu simptome alarmante; dar în ceea ce priveşte ucenicia şi mărturia, lumina acestora poate fi privită ca stinsă de tot; sau, dacă mai dă uneori o sclipire slabă, aceasta nu face altceva decât să arate întunecimea teribilă a poziţei triste a unei astfel de persoane şi consecinţele devastatoare care decurg din a fi “înjugat nepotrivit cu un necredincios”.

Atât despre influenţa jugului nepotrivit asupra vieţii, caracterului, mărturiei şi uceniciei unui copil al lui Dumnezeu. Aş dori acum să spun un cuvânt despre efectul său moral, aşa cum se vede în cercul familiei. Şi aici consecinţele sunt cu adevărat tristeNu au cum să fie altfel. Două persoane ale căror gusturi, obiceiuri, sentimente, dorinţe, tendinţe şi scopuri sunt diametral opuse, au fost legate în cea mai apropiată şi mai intimă relaţie. Nu au nimic în comun; aşa că, în orice moment, nu pot face altceva decât să se irite unul pe celălalt. Necredinciosul nu poate, în realitate, să meargă cu credinciosul; şi dacă, printr-o amabilitate excesivă sau printr-o ipocrizie absolută ar putea să fie o aparenţă de înţelegere, ce valoare are aceasta în ochii Domnului, cel care judecă starea adevărată a inimii faţă de El? Nici una; într-adevăr, este mai mult decât inutil. Apoi, din nou, dacă credinciosul, nefericit, ar merge într-o măsură oarecare cu partenerul său nepotrivit de jug, aceasta ar putea fi doar cu preţul urmării Domnuluişi, prin urmare, ar duce la o conştiinţă acuzatoare înaintea Domnului; şi aceasta, din nou, conduce la o inimă grea şi, s-ar putea, un caracter amărât, astfel că harul evangheliei nu ar fi în nici un caz arătat, iar necredinciosul nu ar fi atras sau câştigat. Este deci, din orice punct de vedere, o situaţie extrem de tristă. Îl dezonorează pe Dumnezeu, distruge bunăstarea spirituală, împiedică mărturia şi ucenicia, şi este cu totul ostilă păcii şi binecuvântării în căsnicie. Produce înstrăinare, răceală, distanţă şi neînţelegere; sau, dacă nu le produce pe acestea, va duce fără îndoială, în ce îl priveşte pe creştin, la încetarea urmării Domnului şi la distrugerea unei conştiinţe bune, el fiind tentat să le sacrifice pe amândouă pe altarul armoniei în familie. Aşadar, din orice parte am privi, jugul nepotrivit duce la consecinţe deplorabile.

Apoi, dacă privim efectele asupra copiilor, acestea sunt la fel de triste. Este aproape sigur că ei vor fi duşi de curent în aceeaşi direcţie cu părintele necredincios. “Şi jumătate din fii lor vorbeau limba celor din Asdod, şi nu puteau vorbi limba iudeilor, ci după limba cutărui sau cutărui popor”. Nu poate fi unitate de inimă în educarea copiilor sau vreun fel de sprijin şi încredere reciprocă cu privire la ei. Unul doreşte să îi crească sub protecţia şi sub călăuzirea Domnului; celălalt doreşte să îi educe după principiile acestei lumi, ale cărnii şi ale diavolului: şi, pe măsură ce copiii cresc, toate afecţiunile lor vor fi cel mai probabil îndreptate spre cele din urmă, aşa încât este uşor să ne închipuim cum se va termina totul. Pe scurt, a ara cu un “jug nepotrivit” sau “a semăna via cu două feluri de sămânţă” este un efort nepotrivit, nescripturistic şi inutil; totul se va încheia cu durere şi confuzie.[1]

Înainte de a părăsi aceasta ramură a subiectului nostru, voi face câteva remarci asupra motivelor care îi determină pe creştini să intre într-un jug nepotrivit în căsătorie. Cu toţii ştim, vai!, cât de uşor este ca sărmana noastră inimă să se convingă pe sine despre legitimitatea oricărui pas pe care doreşte să îl facă, şi cum diavolul ne aduce argumente plauzibile pentru a ne convinge că un astfel de pas este drept – argumente pe care starea morală a sufletului ne face să le acceptăm ca fiind clare, logice şi satisfăcătoare. Dar simplul fapt că ne gândim la un astfel de lucru dovedeşte incapacitatea noastră de a cântări, cu o minte echilibrată şi o conştiinţă condusă de Duhul, consecinţele solemne ale unui asemenea pas. Dacă ochiul ar fi curat (adică dacă am fi conduşi de un singur scop, şi anume de gloria şi onoarea Domnului nostru Isus Hristos) nu am întreţine nici un moment idea de a ne pune gâtul într-un jug nepotrivit; şi, prin urmare, nu am avea nici o problemă sau nedumerire asupra acestui subiect. Un alergător, al cărui ochi era aţintit la cunună, nu ar fi avut nici o neclaritate în a hotărî dacă să se oprească şi să îşi lege de gât o sută de kilograme. Un asemenea gând nici nu i-ar fi trecut prin cap: şi nu doar atât, dar un adevărat alergător ar fi avut o percepţie deosebită, aproape intuitivă despre ceea ce ar fi putut constitui o piedică pentru el în cursă; şi, bineînţeles, a lua cunoştiintă de un astfel de lucru ar fi echivalat cu a îl respinge cu hotărâre.[2]

Dacă aşa s-ar petrece lucrurile cu creştinii în ceea ce priveşte căsătoriile nescripturistice, atunci ar fi scutiţi de multă de durere şi confuzie; dar nu aşa se întâmplă. Inima părăseşte părtăşia şi, din punct de vedere moral, devine incapabilă să “deosebească lucrurile diferite, şi odată ajunsă în această stare, diavolul câştigă o victorie uşoară şi rapidă în efortul său blestemat de a îl determina pe cel credincios să se înjuge cu “Belial” – cu “nedreptatea” – cu “întunericul” – cu “un necredincios”. Atunci când sufletul este în părtăşie deplină cu Dumnezeu, este pe deplin supus cuvântului Său, atunci vede lucrurile aşa cum le vede El, le numeşte aşa cum le numeşte El, şi nu aşa cum diavolul sau propria sa inimă firească le-ar numi. În felul acesta, credinciosul scapă de influenţa ademenitoare a unei decepţii pe care o suferă frecvent cei ajunşi în această situaţie, şi anume mărturisirea falsă a unei religii de către persoana cu care doreşte să se căsătorească. Este o situaţie foarte întâlnită. Este uşor să arăţi semnele unei oarecare aplecări spre lucrurile lui Dumnezeu; iar inima este îndeajuns de josnică şi de înşelătoare ca să facă o mărturisire de credinţă pentru a-şi atinge scopul; şi nu doar atât, dar diavolul, care “se transformă într-un înger de lumină”, va conduce către această mărturisire falsă, pentru a prinde în capcană cât mai strâns piciorul copilului lui Dumnezeu. Şi aşa se face că, în această situaţie, creştinii acceptă să se mulţumească, sau cel puţin se declară mulţumiţi, cu o dovadă a convertirii pe care, în orice alte împrejurări, ar privi-o ca fiind slabă şi superficială.

Dar vai! experienţa deschide în curând ochii asupra realităţii. Foarte repede se dovedeşte că mărturisirea a fost doar prefăcătorie deşartă, că inima este în întregime în şi din lume. Teribilă descoperire! Cine poate pătrunde consecinţele amare ale unei astfel de descoperiri – suferinţa inimii – reproşurile amare şi mustrările conştiinţei – ruşinea şi nedumerirea – pierderea puterii şi a binecuvântării – perturbarea păcii spirituale şi a bucuriei – sacrificarea unei vieţi folositoare? Cine poate descrie toate acestea? Omul se trezeşte din visul său amăgitor şi îşi deschide ochii asupra realităţii teribile, aceea că este legat pe viaţă cu “Belial”! Da, aşa o numeşte Duhul Sfânt. Nu este o concluzie sau o deducţie la care am ajuns prin raţionament; este o afirmaţie clară a Sfintei Scripturi, şi de aceea ea priveşte pe oricine care, din orice fel de motiv, sau influenţat de orice fel de raţiuni, sau înşelat de orice fel de false pretenţii, a intrat într-un jug nepotrivit în căsătorie.

O, preaiubitul meu cititor creştin, dacă eşti în pericolul de a intra într-un astfel de jug, dă-mi voie să te rog din toată inima, în mod solemn şi cu toată dragostea, să te opreşti un moment şi să cântăreşti problema cu balanţa sfântului locaş, înainte de a înainta fie şi cât grosimea unui fir de păr pe această cale fatală. Poţi fi sigur că imediat ce vei face pasul, vei fi asaltat de regrete disperate, şi că viaţa ta va fi amărâtă de nenumărate dureri. NIMIC SĂ NU TE DETERMINE SĂ TE ÎNJUGI ÎMPREUNĂ CU UN NECREDINCIOS. Sunt implicate afecţiunile tale? Adu-ţi aminte că nu pot fi afecţiunile omului celui nou; fii sigur că sunt cele are firii vechi, ale cărnii, pe care eşti chemat să le dai deoparte, să le dai morţii. De aceea ar trebui să strigi la Dumnezeu după putere spirituală pentru a te ridica deasupra influenţei acestor afecţiuni; da, să le sacrifici pentru El. Încă o dată, este vorba despre interesele tale? Atunci aminteşte-ţi că sunt doar interesele tale; şi dacă ele sunt promovate, interesele lui Hristos sunt sacrificate prin faptul că tu te pui la jug “Belial”. Mai mult, sunt doar interesele tale temporare, nu cele eterne. Totodată, interesele credinciosului şi cele ale lui Hristos ar trebui să fie identice; şi este clar că interesele Sale, onoarea Sa, adevărul Său, gloria Sa trebuie inevitabil să fie sacrificate, dacă un mădular al trupului Său este legat cu “Belial”. Acesta este adevăratul mod de a privi această întrebare. Ce sunt câteva sute, câteva mii pentru un moştenitor al cerului? “Dumnezeu dă cu mult mai mult”. Ai de gând să sacrifici adevărul lui Dumnezeu, ca şi propria ta pace spirituală, bunăstarea, fericirea pentru o grămăjoară nesemnificativă de aur, care va pieri prin chiar întrebuinţarea ei? Ah! Nu. Dumnezeu să te ferească! Fugi de aceasta ca o pasăre de laţul pe care îl vede şi îl ştie. Întinde mâna uceniciei reale, hotărâtedin toată inima, şi înjunghie afecţiunile şi interesele tale pe altarul lui Dumnezeu şi apoi, deşi nu va fi o voce din cer care să poată fi auzită şi care să te aprobe, vei avea mărturia de nepreţuit a unei conştiinţe bune şi un duh netulburat – o răsplată foarte mare, într-adevăr, pentru cel mai scump sacrificiu pe care îl poţi face. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să îţi dea putere să rezişti tentaţiilor lui Satan!

Nu mai este nevoie să remarcăm aici că, în cazurile în care convertirea are loc după căsătorie, complexitatea situaţiei este considerabil schimbată. Atunci nu vor mai fi mustrări ale conştiinţei, de exemplu; şi toată problema este modificată într-o multitudine de aspecte particulare. Fără îndoială că vor fi greutăţi, încercări şi tristeţe. Este o mare diferenţă, si poţi cu mult mai uşor aduce înaintea Domnului încercările şi durerea, atunci când nu de bunăvoie şi din propria voinţă te-ai pus în jug; şi, binecuvântat fie Dumnezeu, ştim că El este gata să ierte, să restabilească şi să cureţe de orice nedreptate sufletul care îşi mărturiseşte pe deplin greşeala şi căderea. Aceasta ar putea să mângâie inima unia care a fost adus la Domnul după căsătorie. Mai mult, pentru o astfel de persoană, Duhul Sfânt a dat instrucţiuni speciale şi încurajări binecuvântate în pasajul următor: “dacă vreun frate are o soţie necredincioasă şi ea vrea să locuiască mai departe cu el, să n-o părăsească. Şi o femeie care are un soţ necredincios şi el vrea să locuiască mai departe cu ea, să nu-şi părăsească soţul. Pentru că soţul necredincios este sfinţit prin soţie şi soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele; pentru că, altfel, în adevăr, copii ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi… Pentru că ce ştii tu soţie dacă vei mântui pe soţul tău? Sau ce ştii tu soţule dacă vei mântui pe soţia ta?” ( 1 Cor. 7: 12-16.)

2. Comercial

Ne vom ocupa acum de problema “jugului nepotrivit” în aspectul său comercial, aşa cum se vede în cazurile de parteneriat în afaceri. Atunci când un creştin se înjugă cu un necredincios, într-o afacere – fie că acel necredincios este o rudă, fie că nu – sau atunci când devine membru al unei firme lumeşti, el îşi predă virtual responsabilitatea individuală. De aceea acţiunile firmei devin acţiunile sale, şi este cu totul absurd să ne gândim că o firmă din lume ar acţiona după principii divine. Ar râde de o asemenea noţiune, mai ales că ea ar fi o piedică în calea succesului comercial. Probabil că se vor simţi liberi să adopte un număr de hotărâri în ce priveşte administrarea afacerilor, hotărâri care vor fi destul de mult în contradicţie cu spiritul şi principiile împărăţiei din care credinciosul face parte, şi Bisericii căreia îi aparţine. Astfel el se va găsi în mod constant într-o poziţie dificilă. Ar putea să îşi folosească influenţa pentru a “creştina” modul de administrare a afacerilor; dar ei îl vor obliga să facă afaceri aşa cum fac toţi ceilalţi, şi nu are altă soluţie decât să plângă în tăcere pentru poziţia dificilă, anormală, în care se găseşte, sau să se retragă cu mari pierderi financiare pentru el şi pentru familia sa. Atunci când ochiul este curat, nu va fi nici o ezitare în a alege între aceste două alternative, dar vai! simplul fapt de a ajunge într-o asemenea poziţie demonstrează lipsa ochiului curat; şi faptul de a fi în ea arată lipsa capacităţii spirituale de a aprecia valoarea şi puterea principiilor divine care negreşit ar l-ar conduce afară din ea. Un om al cărui ochi era curat, nu s-ar fi putut înjuga cu un necredincios cu scopul de a câştiga bani. Un asemenea om ar fi avut înaintea sa ca scop al minţii sale doar gloria lui Hristos, şi acest scop nu ar putea fi niciodată atins încălcând principiile divine.

Aceasta simplifică foarte mult lucrurile. Dacă Hristos nu este glorificat atunci când un creştin devine partener într-o firmă lumească, atunci, fără îndoială, că acest lucru serveşte scopurilor diavolului. Nu există o zonă de mijloc; şi că acest lucru nu este spre gloria Lui este foarte clar, pentru că El spune “Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi”. Acesta este principiul care nu poate fi încălcat fără a afecta mărturia şi fără a îndepărta binecuvântarea spirituală. Într-adevăr, conştiinţa creştinului care calcă acest principiu va căuta alinare în diverse moduri – va recurge la diverse subterfugii – va aduce diverse argumente pentru a se convinge pe sine că ceea ce face este corect. Se va spune că “Poţi fii foarte devotat şi foarte spiritual, în ceea ce priveşte viaţa personală, deşi poate în ce priveşte afacerile eşti înjugat cu un necredincios”. Dar acest argument se va dovedi greşit atunci când îl vom confrunta cu roadele experienţei practice. Un slujitor al lui Hristos va fi împiedicat într-o mulţime de moduri de partenerii săi lumeşti. Dacă în ce priveşte slujirea lui Hristos nu va întâmpina ostilitate deschisă, va trebui în schimb să înfrunte eforturile secrete şi constante ale duşmanului de a-i înnăbuşi ardoarea, de a arunca apă rece peste toate planurile sale. Se va râde de el, va fi dispreţuit – i se va aduce neîncetat aminte de efectele pe care fanatismul şi entuziasmul său le vor avea asupra perspectivelor comerciale ale firmei. Dacă îşi investeşte timpul, talentele, resursele financiare în ceea ce el consideră că este lucrarea Domnului, va fi numit prost sau nebun, şi i se va aminti că, pentru un om de afaceri, singurul mod potrivit, adevărat de a-L sluji pe Domnul este să “se ocupe de afaceri şi doar de afaceri”, şi că preocuparea cu chestiunile religioase este exclusiv pentru cler, dat fiind faptul că ei sunt plătiţi şi puşi deoparte pentru aceasta.

Deşi s-ar putea ca mintea înnoită a creştinului să fie convinsă de absuditatea unor astfel de argumente – deşi s-ar putea ca el să vadă că toată această înţelepciune lumească nu este decât o haină subţire, zdrenţuită aruncată peste lăcomia inimii – toutşi cine poate spune cât de mult va fi inima lui influenţată de astfel de lucruri? Opoziţia constantă ne oboseşte. Curentul devine prea puternic pentru noi, şi, treptat, ne supunem acţiunii lui, şi suntem purtaţi şi noi la suprafaţa lui. Conştiinţa s-ar putea să aibă câteva convulsii, dar energiile spirituale sunt paralizate şi sensibilităţile naturii celei noi tocite, aşa încât nu mai există nici un răspuns la strigătele conştiinţei şi nici un efort eficient de a sta împotriva duşmanului; înclinarea către lume a inimii creştinului se aliază cu opoziţia din afară – fortificaţiile sunt devastate, cetatea afecţiunilor sufletului este puternic asaltată; şi, în final, omul se dă bătut, trece cu totul de partea lumii, exemplificând în persoana sa plângerea mişcătoare a profetului: “Nazireii ei erau mai curaţi decât zăpada, mai albi decât laptele, mai rumeni la trup decât rubinele, înfăţişarea lor era ca safirul. Faţa lor este mai neagră decât funinginea, nu mai sunt recunoscuţi pe străzi. Pielea li s-a lipit de oase; s-a uscat, a ajuns ca lemnul” (Plâng. 4:7,8). Omul care odinoară era recunoscut ca slujitor al lui Hristos – împreună-lucrător pentru împărăţia lui Dumnezeu – folosindu-şi resursele doar pentru înaintarea evangheliei lui Hristos este acum, vai!, adormitcunoscut doar ca un om de afaceri tenace, hotărât, priceput, despre care apostolul ar fi putut foarte bine să spună “Dima m-a părăsit, iubind veacul de acum” (ton nun aiona).

Dar poate că nimic nu acţionează asupra inimii creştinilor, determinându-i să se înjuge nepotrivit cu necredincioşii în afaceri, la fel de puternic ca obiceiul de a căuta să păstrezi împreună cele două caractere, de creştin şi de om de afaceri. Este o capcană teribilă. De fapt, nu se poate aşa ceva. Un om poate fi sau una, sau cealaltă. Dacă sunt creştin, creştinismul meu trebuie să se arate, ca o realitate vie, în ceea ce sunt; şi, dacă nu îl pot arăta acolo, înseamnă că nu trebuie să mai fiu acolo; pentru că, dacă merg înainte într-o sferă sau poziţie în care viaţa lui Hristos nu se poate arăta, foarte curând nu voi mai avea din creştinism decât numele, fără realitate – forma exterioară, fără putere interioară – cochilia fără melc. Trebuie să fiu slujitorul lui Hristos, nu doar duminica, ci şi de luni dimineaţa până sâmbătă seara. Nu ar trebui să fiu slujitor al lui Hristos doar în adunare, ci şi la locul meu de muncă, oricare ar fi acesta. Dar nu pot să Îl slujesc cum trebuie pe Hristos dacă am gâtul în jug cu un necredincios, deoarece, cum ar putea lucra împreună, în acelaşi jug, slujitorii a doi stăpâni duşmani? Este imposibil; la fel de bine ai putea încerca să legi razele Soarelui la din miezul zilei cu întunericul profund din miezul nopţii. Nu se poate; şi, de aceea, apelez în modul cel mai solemn la conştiinţa cititorului, în prezenţa Dumnezeului cel Atotputernic, care va judeca tainele inimilor oamenilor prin Isus Hristos, în ce priveşte această problemă. Aş vrea să îi spun, dacă este pe cale să devină partener cu un necredincios, FUGI DE ACEASTA! da, fugi, deşi îţi promite mari câştiguri. Te vei duce pe tine însuţi în mijlocul unei grămezi de necazuri şi dureri. Eşti pe cale să “ari” împreună cu unul ale cărui sentimente, instincte şi tendinţe sunt diametral opuse faţă de ale tale. “Un bou şi un măgar” nu sunt atât de diferiţi, în orice privinţă, ca un credincios şi un necredincios. Cum te vei descurca? El vrea să facă bani – să obţină profit – să se descurce în lume; tu doreşti (sau cel puţin ar trebui să doreşti) să creşti în har şi sfinţenie – să promovezi interesele lui Hristos şi evanghelia Sa pe pământ, să ajuţi la înaintarea împărăţiei veşnice a lui Isus Hristos. Scopul său sunt banii; al tău, cred, este Hristos: el trăieşte pentru această lume, tu pentru lumea care va veni; el este angrenat de lucruri trecătoare, tu de cele veşnice. Atunci, cum ai putea vreodată să te aşezi pe acelaşi teren cu el? Principiile, motivaţiile, scopurile, speranţele voastre sunt toate diametral opuse. Cum puteţi să aveţi ceva în comun? Sigur, toate acestea trebuie privite cu un ochi curat pentru a putea fi văzute în adevărata lor lumină. Este imposibil pentru unul al cărui ochi este umplut şi a cărui inimă este preocupată cu Hristos să se înjuge cu un tovarăş lumesc, pentru orice fel de scop. De aceea, preaiubit cititor, dă-mi voie să te rog încă o dată, înainte de a face acest pas teribil – un pas însoţit de consecinţe atât de îngrozitoare – atât de plin de pericole pentru cel mai important interes al tău – să aduci întreaga problemă în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, cu o inimă sinceră, şi să o cântăreşti în balanţa lui sfântă. Întreabă-L ce crede despre ea, şi rămâi ferm, cu voinţa supusă şi cu o conştiinţă curată la răspunsul Său. Este clar şi puternic – da, atât de clar şi atât de puternic de parcă ar fi căzut din cer – Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi.

Dar dacă, din nefericire, cititorul este deja în jug, l-aş îndemna să se elibereze cât de repede poate. Nu greşesc dacă spun că deja ai găsit acest jug ca fiind unul foarte împovărătorPentru tine, ar fi inutil să detaliez consecinţele triste ale unei asemenea poziţii; fără îndoială tu le cunoşti pe toate. Nu este nevoie să le tipăresc pe hârtie, să le pictez pe pânză, pentru unul care trăieşte realitatea lor. Preaiubitul meu frate în Hristos, nu pierde nici un moment şi caută să arunci jugul. Aceasta trebuie să se facă înaintea Domnului, după principiile Sale şi prin harul Său. Este mai uşor să ajungi într-o poziţie greşită, decât să ieşi de acolo. Un parteneriat vechi de zece, douăzeci de ani, nu poate fi rupt dintr-o dată. Aceasta trebuie făcută cu calm, cu umilinţă şi cu rugăciune, ca înaintea Domnului, şi privind doar la gloria Lui. S-ar putea să Îl dezonorez pe Domnul tot atât de mult prin felul meu de a ieşi dintr-o situaţie greşită, ca şi prin a intra în ea. De aceea, dacă sunt în parteneriat cu un necredincios, şi conştiinţa îmi spune că greşesc, să îi spun cinstit şi deschis partenerului meu că nu mai putem merge împreună; şi după ce am făcut aceasta, locul meu este să folosesc orice efort pentru a conduc afacerile firmei înainte, cu corectitudine şi pricepere, pentru a nu da nici o ocazie adversarului să vorbească acuzator, pentru ca să nu fie vorbit de rău binele meu. Trebuie să evităm graba, încăpăţânarea şi mândria atunci când declarăm că lucrăm pentru Domnul şi în apărarea principiilor Sale sfinte. Dacă un om este prins într-o plasă, sau închis într-un labirint, nu prin zbatere violentă şi curajoasă se va elibera. Nu; trebuie să se umilească, să îşi mărturisească păcatele înaintea Domnului şi să se retragă depinzând cu răbdare de acel har care nu numai că îl poate ierta pentru că este într-o poziţie greşită, ci îl şi poate conduce într-una corectă.

Mai mult, ca şi în cazul jugului în căsătorie, problema este mult modificată de cazul când parteneriatul există dinaintea convertirii. Nu că aceasta ar justifica, în cea mai mică măsură, continuarea lui. În nici un caz; dar aceasta îndepărtează cu mult durerea inimii şi întinarea conştiinţei legată de o asemenea poziţie, şi, de asemenea, va afecta foarte mult şi modul de scăpare din ea. Pe lângă aceasta, Domnul acceptă cu siguranţă aplecarea inimii şi conştiinţei în direcţia potrivită, şi este glorificat de aceasta. Dacă mă judec pe mine însumi pentru poziţia greşită, şi înclinaţia morală a inimii şi conştiinţei mele este să mă îndrept, Dumnezeu va primi aceasta, şi cu siguranţă mă va pune pe poziţia corectă. Dar dacă mă îndreaptă, El nu va accepta ca eu să încalc un adevăr, ascultând de altul. Acelaşi cuvânt care spune “Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi” spune şi “daţi tuturor ce le datoraţi” – “să nu datoraţi nimănui nimic” – “îngrijind de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor” – “umblaţi cuviincios faţă de cei de afară”Dacă ai greşit faţă de Dumnezeu intrând în parteneriat cu un necredincios, nu trebuie să greşeşti şi faţă de om prin felul tău de a te retrage din acel parteneriat. Supunerea profundă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, va îndrepta toate lucrurile, ne va conduce pe căi drepte şi ne va permite să evităm extreme periculoase.

3. Religios

Privind un moment la aspectul religios al jugului nepotrivit, vreau să îl asigur pe cititor că nu doresc în nici un caz să rănesc sentimentele cuiva prezentând pretenţiile vreunei denominaţii dintre cele care ne înconjoară. Nu acesta este scopul meu. Subiectul acestui articol este unul destul de important ca să fie îngreunat şi cu alte probleme. Mai mult, este prea bine definit ca să ne permită o astfel de abatere. “Jugul nepotrivit” este tema noastră, şi la aceasta trebuie să ne limităm atenţia.

Privind în Scriptură găsim nenumărate pasaje care ne prezintă spiritul puternic de separare care trebuia să caracterizeze întotdeauna poporul lui Dumnezeu. Fie că ne îndreptăm către Vechiul Testament, în care avem relaţia şi căile lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel; sau, spre Noul Testament, în care avem relaţia şi căile Sale cu poporul Său ceresc, Biserica, găsim acelaşi adevăr important pus mereu înainte, şi anume, separarea totală a celor care Îi aparţin lui Dumnezeu. Poziţia lui Israel este prezentată astfel în parabola lui Balaam: “Iată, este un popor care va locui deoparte şi nu va fi numărat printre naţiuni”. Locul lor era afară dintre naţiunilor pământului; şi erau responsabili să păstreze această despărţire. De-a lungul celor cinci cărţi ale lui Moise ei sunt mereu îndemnaţi, avertizaţi şi învăţaţi despre aceasta; şi, în Psalmi şi în cărţile profeţilor vedem istoria eşecului lor în a păstra această despărţire, eşec care, după cum ştim, a adus asupra lor judecata grea a mâinii lui Dumnezeu. Dacă aş încerca să citez toate locurile în care sunt prezentate aceste lucruri, acest articol s-ar transforma într-o carte. Cred că cititorul cunoaşte destul de bine Biblia ca să nu fie nevoie de aceasta. Dacă aşa stau lucrurile, doar privind în concordanţă la cuvintele “a despărţi”, “despărţit”, “despărţire” vor fi destul ca să îi ofere o privire rapidă asupra felului în care tratează Scriptura subiectul. Pasajul pe care tocmai l-am citat, din cartea Numeri, este expresia gândului lui Dumnezeu despre poporul Său Israel: “un popor care va locui DEOPARTE”.

Acelaşi lucru este adevărat, doar că pe o temelie mult mai înaltă şi privitor la poporul ceresc al lui Dumnezeu – trupul lui Hristos – alcătuit din toţi credincioşii adevăraţi. Şi ei sunt un popor despărţit.

Vom trece acum la a examina temelia acestei separări. Este o mare diferenţă între a fi despărţit pe baza a ceea ce noi suntem şi ceea ce Dumnezeu este. Prima face îl face pe om fariseu; cea de a doua îl face sfânt. Dacă îi spun unui sărman păcătos “Stai deopartesunt mai sfânt decât tine”, sunt un fariseu detestabil şi un ipocrit; dar dacă Dumnezeu, în îndurarea şi harul Său desăvârşit, îmi spune, “Te-am adus într-o relaţie cu Mine în persoana Fiului Meu Isus Hristos, de aceea fi sfânt şi despărţit de orice fel de rău; ieşi din mijlocul lor şi stai deoparte”. Sunt obligatascult, şi ascultarea mea este manifestarea practică a caracterului meu de sfânt – caracter pe care îl am, nu pentru ceva din mine, ci pur şi simplu pentru că Dumnezeu m-a adus aproape de El prin sângele preţios al lui Hristos.

Este bine să ştim clar aceasta. Fariseismul şi sfinţirea divină sunt două lucruri foarte diferite: totuşi, adesea sunt confundate. Aceia care se luptă să păstreze locul de despărţire care aparţine copiilor lui Dumnezeu sunt acuzaţi în mod constant că se pun deasupra celorlalţi, că se consideră mai sfinţi decât sunt. Această acuzaţie vine tocmai din neglijarea deosebirii despre care am vorbit. Atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni să fie despărţiţi, aceasta este pe baza a ceea ce El a făcut pentru ei pe cruce, şi a poziţiei în care El i-a aşezat, în legătură veşnică cu El, în persoana lui Hristos. Dar dacă mă despart pe baza a ceea ce sunt în mine însumi, este ceea mai iraţională şi goală presupunere, care, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi neîntemeiată. Dumnezeu le porunceşte oamenilor Săi să fie sfinţi pe baza aceea ce El este: “Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt”. Este evident un lucru complet diferit de a spune “stai deoparte, sunt mai sfânt decât tine”. Dacă Dumnezeu aduce oameni în relaţie cu El, El are dreptul să le spună care ar trebui să fie caracterul lor moral, şi ei sunt răspunzători în această privinţă. La baza despărţirii sfântului stă cea mai profundă umilinţă. Nimic nu este la fel de eficient în a coborî pe unul în ţărână ca înţelegerea adevăratei naturi a sfinţeniei divine. Este o umilinţă falsă, care decurge din a privi la sine – dar care, în realitate, este bazată pe mândrie, care nu a văzut până acum niciodată adâncul propriei neputinţe. Unii cred că pot ajunge la umilinţă reală, profundă, privind la sine, în timp ce aceasta poate fi atinsă doar privind la Hristos. “Cu cât gloriile tale izbesc mai mult ochiul meu, cu atât mai umil voi fi”. Acesta este un sentiment real, bazat pe principiul divin. Sufletul care se pierde pe sine însuşi în lumina gloriei morale a lui Hristo este cu adevărat umil, nu altul. Fără îndoială, avem dreptul să fim umili când ne gândim la ce creaturi nenorocite suntem; dar este nevoie doar de un moment de reflecţie ca să vedem cât de absurd este să cauţi să produci vreun rezultat practic privind la sine. Doar atunci când ne găsim în prezenţa excelenţei divine suntem umili.

De aceea un copil al lui Dumnezeu ar trebui să refuze să se înjuge cu un necredincios, fie pentru căsnicie, fie pentru un scop comercial sau religios pentru că Dumnezeu îi spune să fie despărţit şi nu din cauza propriei sale sfinţenii. Aplicarea principiului acestuia în aspecte religioase va implica neapărat şi multă încercare şi tristeţe; va fi numită intoleranţă, bigotism, minte-îngustă, exclusivismşi altele asemănătoare; dar nu putem împiedica aceasta. Dacă ne păstrăm deoparte pe o bază corectă şi într-un spirit corect, putem să lăsăm consecinţele în mâna lui Dumnezeu. Fără îndoială, rămăşiţa din vremea lui Ezra trebuie să fi părut extrem de necooperantă atunci când au refuzat participarea popoarelor din jurul lor la construirea casei Domnului; dar au acţionat pe baza principiului divin în refuzul lor. “Lăsaţi-ne să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru şi Îi jertfim din zilele lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici”. Ar putea să pară o propunere atrăgătoare – o propunere care dovedea o înclinaţie foarte hotărâtă către Dumnezeul lui Israel; totuşi rămăşiţa refuză, deoarce popoarele, dincolo de mărturisirea lor sinceră, erau, în inimă, necircumcişi şi ostili. “Dar Zorobabel şi Iosua şi ceilalţi capi părinteşti ai lui Israel le-au zis: “Voi n-aveţi nimic a face cu noi, ca să construiţi o casă Dumnezeului nostru, ci noi singuri vom construi Domnului Dumnezeului lui Israel” (Ezra 4:1-3). Nu au vrut să se pună la jug cu cei necircumcişi – nu au vrut să “are cu un bou şi un măgar” – nu au vrut “să-şi semene via cu două feluri de sămânţă – s-au ţinut deoparte, deşi, făcând aceasta s-au expus la acuzaţia de a fi nişte oameni bigoţi, înguşti la minte, neliberali, nemiloşi.

Tot aşa citim şi în Neemia “Şi sămânţa lui Israel s-au despărţit de toţi fiii străinului şi au stat şi au mărturisit păcatele lor şi nelegiuirile lor” (Neemia 9: 2). Nu a fost vorba de a fi sectar, ci de ascultare. Separarea a fost esenţială pentru existenţa lor ca popor. Nu s-ar fi putut bucura de prezenţa divină pe un alt teren. Aşa trebuie să fie întotdeauna cu poporul lui Dumnezeu pe pământ. Trebuie să fie despărţiţi, altfel nu sunt doar inutili, ci chiar dăunători. Dumnezeu nu Îi poate avea pentru El, nu îi poate însoţi dacă se înjugă cu necredincioşi, pe orice bază, pentru orice fel de scop. Marea dificultate este să combini un spirit de despărţire intensă cu unul de har, blândeţe şi îngăduinţă; sau, aşa cum altul a spus, “să păstrezi un cerc strâmt, cu o inimă largă”. Aceasta este cu adevărat o dificultate. Cum ţinerea strictă, fără compromis a adevărului tinde să restrângă cercul în jurul nostru, vom avea nevoie de puterea măreaţă a harului pentru a ne păstra inima largă, şi afecţiunile calde. Dacă luptăm pentru adevăr altfel decât prin har, vom reuşi doar să ajungem la o mărturie unilaterală, neatractivă. Şi, de cealaltă parte, dacă încercăm să expunem harul cu preţul adevărului, se va dovedi, în final, că este doar o manifestare a liberalităţii populare, în dauna lui Dumnezeu – un lucru fără nici o valoare.

Apoi, vorbind despre scopul pentru care creştinii se înjugă de obicei cu cei care, chiar pe baza mărturiei lor, judecând chiar prin prisma toleranţei, nu sunt nicidecum creştini, se va dovedi, în final, că nici un lucru cu adevărat ceresc nu poate fi obţinut prin încălcarea adevărului lui Dumnezeu. Per fas aut nefas[3] nu poate fi niciodată un motto divin. Scopul nu scuză mijloacele; atât scopul cât şi mijloacele trebuie să fie după principiile Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu, sau totul se va termina în confuzie şi dezonoare. Se poate ca lui Iosafat să i se fi părut un ţel foarte nobil, a recupera Ramot-Galaadul din mâna duşmanului; şi, mai mult, s-ar putea ce el să fi părut un om foarte liberal, drăguţ, popular, cu inima largă, atunci când a răspuns la propunerea lui Ahab: “Eu sunt ca tine şi poporul meu ca poporul tău şi voi fi cu tine în război”. Este uşor să fii liberal şi cu inima largă cu preţul principiilor divine; dar cum s-a terminat? Ahab a fost ucis, şi Iosafat abia a scăpat cu viaţă, eşuând complet în mărturia sa.

Vedem deci cum Iosafat nu a atins niciodată scopul pentru care s-a înjugat nepotrivit cu un necredincios; şi chiar dacă l-ar fi atins, aceasta nu ar fi fost o justificare pentru ceea ce a făcut.[4]Nimic nu poate vreodată să constituie o justificare pentru un credincios care se înjugă cu un necredincios; şi, de aceea, oricât de sinceră, de atractivă şi de plauzibilă ar părea expediţia la Ramot în ochii omului, după judecata lui Dumnezeu a însemnat “să ajuţi tu pe cel rău şi să iubeşti tu pe cei care urăsc pe Domnul?” (2 Cron. 19: 2.). Adevărul lui Dumnezeu dezbracă oameni şi lucruri de culorile false cu care i-ar putea acoperi un spirit expeditiv, şi îi arată în adevărata lor lumină; şi este o îndurare de nedescris să ai parte de judecata lui Dumnezeu despre toate cele care se întâmplă în jurul nostru: acesta aduce linişte sufletului, stabilitate umblării şi caracterului, şi ne scuteşte de acea oscilare tristă printre gânduri, sentimente şi principii care ne face atât de nepotriviţi cu locul unei mărturii ferme, hotărâte pentru Hristos. Ne vom înşela dacă încercăm să ne facem o părere pornind doar de la gândurile şi părerile oamenilor; pentru că ei vor judeca întotdeauna după aparenţele exterioare, şi nu după caracterul intrinsec, după principiul lucrurilor. Dacă oamenii pot obţine ceea ce ei consideră un scop drept, nu îi mai interesează şi modul în care l-au atins. Dar adevăratul slujitor al lui Hristos ştie că trebuie să facă lucrarea Stăpânului său, după principiile Stăpânului Său şi în duhul Stăpânului său. Un astfel de om nu poate fi satisfăcut prin a atinge un ţel vrednic de laudă, dacă nu îl atinge pe o cale aprobată de Dumnezeu. Atât mijlocul cât şi ţelul trebuie să fie divine. Admit, de exemplu, că este un scop foarte nobil să răspândeşti Scripturile – Cuvântul curat, veşnic al lui Dumnezeu; dar dacă nu le pot răspândi decât înjugându-mă cu un necredincios, ar trebui să mă abţin, tot aşa cum nu trebuie să fac rău pentru ca să vină binele.

Dar, binecuvântat fie Dumnezeu, slujitorul său poate răspândi cartea Sa preţioasă fără a călca pricipiile pe care aceasta le conţine. Poate să răspândească sămânţa preţioasă oriunde, fie singur, pe baza responsabilităţii individuale, fie în părtăşie cu cei care sunt cu adevărat de partea Domnului, fără a se alia cu cei a căror întreagă umblare şi conduită dovedeşte că aparţin lumii. Acelaşi lucru se poate spune despre orice scop de natură religioasă. Poate fi, şi ar trebui să fie, atins pe baza principiilor lui Dumnezeu, şi doar pe baza lor. S-ar putea argumenta, drept răspuns, nu suntem chemaţi să judecăm – că nu putem citi inima – şi că suntem obligati să sperăm că toţi cei care se implică în astfel de lucrări bune ca traducerea Bibliei, distribuirea de tractate, ajutarea lucrării misionare trebuie să fie creştini; şi că, de aceea, nu poate fi greşit să ne legăm cu ei. La toate acestea răspund că nu cred că este vreun pasaj din Noul Testament care să fie la fel de greşit înţeles şi greşit aplicat ca Matei 7:1: “Nu judecaţi, să nu fiţi judecaţi”. În acelaşi capitol citim “dar păziţi-vă de falşii profeţi… după roadele lor îi veţi cunoaşte”. Acum, cum am putea să “ne păzim” dacă nu vom judeca? Din nou, în 1 Corinteni 5 citim “Pentru că ce am eu să îi judec pe cei dinafară? Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru? Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Aici suntem în mod special înăţaţi că cei “dinăuntru” intră în sfera imediată a judecăţii bisericii; şi totuşi, dacă ar fi să ne luăm după cea mai răspândită interpretare a textului din Matei 7:1, n-ar trebui să judecăm pe nimeni; tocmai de aceea această interpretare trebuie să fie greşită. Dacă oamenii, fie şi în mărturie se pun pe terenul de a fi “înăuntru”, suntem chemaţi să îi judecăm. “Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru?”. Cât despre cei “de afară”, avem nu altceva de a face cu ei decât să le prezentăm harul pur, desăvârşit, bogat, nelimitat, de neînţeles care străluceşte neumbrit în moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Toate acestea sunt foarte simple. Celor din poporul lui Dumnezeu li se spune să judece pe toţi cei care mărturisesc că sunt “înăuntru”; li se spune să „se păzească de falşii profeţi”; sunt îndemnaţi să cerceteze duhurile”, dar cum pot să facă asta dacă nu trebuie să judece? Atunci, ce vrea Domnul nostru să spună atunci când zice „Nu judecaţi”? Cred că El vrea să spună exact ceea ce Sf. Pavel, prin Duhul Sfânt, spune, atunci când ne îndeamnă să „nu judecaţi nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Domnul” (1 Cor. 4: 5). Nu avem nimic de a face cu a judeca motivaţiile; dar trebuie să judecăm conduita şi principiile; adică, conduita şi principiile celor care mărturisesc că sunt „înăuntru”. Şi, de fapt, chiar persoanele care spun „Nu trebuie să judecăm” exercită în mod constant judecata. Nu există un creştin adevărat în care instinctele noii naturi să nu pronuţe judecată ăn ceea ce priveşte caracterul, conduita şi doctrina; şi acestea sunt exact punctele care intră în sfera de judecată a credinciosului.

De aceea, tot ceea ce l-aş îndemna pe cititorul creştin este să exercite judecata în legătură cu cei cu care vrea să se aşeze la jug în probleme referitoare la religie. Dacă, în acest moment, lucrează în acelaşi jug sau frâu, cu un necredincios, atunci încalcă deliberat porunca Duhului Sfânt. S-ar putea ca până acum să nu fi ştiut că face aceasta; dacă aşa stau lucrurile, harul Domnului este gata să ierte şi să restabilească; dar dacă persistă în neascultare după ce a fost avertizat, nu are nici un motiv să aştepte binecuvântarea lui Dumnezeu şi prezenţa Lui cu el, oricât de important ar fi obiectivul pe care caută să îl atingă. “Ascultarea este mai bună decât jertfa, şi luarea aminte decât grăsimea berbecilor”.

4. Filantropic

Ne mai rămâne de privit doar aspectul filantropic al jugului nepotrivit. Mulţi ar putea spune „Admit că nu trebuie să ne amestecăm cu necredincioşii în ceea ce priveşte închinarea sau slujirea lui Dumnezeu; dar suntem liberi să ne unim cu astfel de oameni în scopuri caritabile – cum ar fi, de exemplu, hrănirea celor flămânzi, îmbrăcarea celor săraci, recuperarea celor dependenţi de diferite viciioferirea de asistenţă pentru orbi sau pentru cei bolnavi psihic, sau de îngrijire pentru cei bolnavi sau infirmi, sau de refugiu pentru cei care nu au un cămin şi un adăpost, pentru orfani şi văduve; şi, pe scurt, pentru promovarea a tot ceea ce tinde spre îmbunătăţirea situaţiei altor oameni, din punct de vedere fizic, moral şi intelectual”.

La prima vedere, această afirmaţie pare destul de corectă. Aş putea fi întrebat dacă eu însumi nu aş ajuta un om să îşi scoată căruţa din şanţul de pe marginea drumului. Cu siguranţă că da; dar dacă mi s-ar cere să devin membru al unei asociaţii mixte cu scopul de a scoate căruţe din şanţuri, aş refuza – nu pentru că eu aş fi mai sfânt, ci pentru că Dumnezeu spune „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi”. Acesta ar fi răspunsul meu, ori care ar fi scopul pe care o asociaţie mixtă şi l-ar propune. Slujitorul lui Hristos este îndemnat „să fie gata pentru orice lucrare bună” – „să facă bine tuturor” – „îi cerceteze pe orfani şi pe văduve în necazul lor”; dar să facă aceasta ca slujitor al lui Hristos, şi nu ca membru al unei societăţi sau al unui comitet în care să fie şi necredincioşi sau atei sau alt fel de oameni răi şi neevlavioşi. Mai mult, trebuie să ne aducem aminte că toată mila lui Dumnezeu este legată de crucea Domnului Isus Hristos. Acesta este singurul mijloc prin care Dumnezeu va da binecuvântarea – pârghia puternică prin care El va ridica pe om, fizic, moral şi intelectual. „Dar când s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni (philanthropia) a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit, nu pentru fapte, împlinite în dreptate, pe care le-am făcut noi, ci după propria Sa îndurare, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe care L-a turnat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Titus 3: 4-6). Aceasta este dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. Acesta este felul în care El vrea să îmbunătăţească starea omului. Cu toţi care înţeleg valoarea acestuia se poate înjuga un creştin, şi nu cu vreun altul.

Oamenii din lume nu cunosc aceasta, şi nici nu îi interesează. S-ar putea ca ei să caute să reformeze, dar o reformă fără Hristos. S-ar putea ca ei să promoveze îmbunătăţirea, dar îmbunătăţirea fără cruce. S-ar putea ca ei să dorească să avanseze, dar Isus nu este nici începutul nici ţinta lucrării lor. Aşadar, cum ar putea un creştin să se înjuge cu ei? Ei vor să lucreze fără Hristos, Cel căruia creştinul îi datorează totul. Ar putea el să se mulţumească să lucreze cu ei? Ar putea el să aibă un scop comun cu ei? Dacă oamenii vin şi îmi spun “Vrem să ne ajuţă să hrănim pe cei flămânzi, să îmbrăcăm pe săraci, să fondăm spitale şi azile, să hrănim şi să educăm pe orfani, să îmbunătăţim condiţiile de viaţă ale celor din jurul nostru; dar trebuie să îţi aduci aminte că o regulă de bază a societăţii, a fundaţiei sau a comitetului format pentru aceste scopuri este ca numele lui Hristos să nu fie folosit, pentru că ar duce doar la controverse. Scopurile noastre nu au de a face cu religia, ci doar cu dragostea faţă de semenii noştri, şi de aceea tema religiei trebuie exclusă cu grijă din toate întâlnirile noastre. Ne strângem ca oameni, pentru un scop de bunăvoie, şi de aceea necredincioşi atei, arieni[5], catolici, socinieni[6], şi orice alt fel de oameni, se pot înjuga împreună cu bucurie pentru a face să înainteze maşinăria glorioasă a dragostei de oameni”. Care ar fi răspunsul meu la o astfel de propunere? De fapt, cuvintele nu ar fi de ajuns pentru unul care Îl iubeşte cu adevărat pe Domnul Isus pentru a răspunde la o asemenea monstruozitate. Cum! există vreun beneficiu pentru muritori prin excluderea lui Hristos? Nicidecum! Dacă nu pot atinge scopurile dragostei curate de oameni fără a Îl da deoparte pe Cel binecuvântat care a trăit şi a murit, şi trăieşte veşnic pentru mine, atunci depărtaţi-vă cu filantropia voastră, pentru că cu siguranţă că ea nu vine de la Dumnezeu ci de la Satan! Dacă ar fi fost de la Dumnezeu, Cuvântul spune “L-a turnat din belşug peste noi, PRIN Isus Hristos” , chiar Cel pe care regulile voastre îl lasă afară. De aceea, regulile voastre trebuie să fi fost dictate de Satan, duşmanul lui Hristos. Întotdeauna lui Satan îi face plăcere să îl dea deoparte pe Fiul lui Dumnezeu; şi atunci când îi poate pe determina pe oameni să facă aceasta, îi va lăsa să fie binevoitori, miloşi, iubitori de oameni.

Într-adevăr, o astfel de bunăvoinţă şi filantropie merită să fie numită rea-voinţă şi mizantropie, pentru că nu poţi să arăţi mai eficient voinţă rea şi ură faţă de oameni decât lăsându-L afară pe SINGURUL care i-ar putea binecuvânta, pentru timp şi pentru veşnicie. Care ar trebui să fie starea morală a unei inimi, în legătură cu Hristos, care ar putea să se aşeze pe o temelie, pe o platformă, bazată pe condiţia ca Numele Său să nu fie amintit? Trebuie să fie cu adevărat rece; da, dovedeşte că planurile şi acţiunile oamenilor neconvertiţi sunt, în opinia lui, destul de importante ca să îi ducă la a se debarasa de Stăpâncu scopul de a le îndeplini. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Acesta este adevăratul sens în care trebuie să privim filantropia acestei lumi. Oamenii din lume pot “vinde mirul cu trei sute de dinari şi să dea săracilor”, şi în acelaşi timp numesc risipă turnarea acelui mir pe capul lui Hristos. Va consimţi oare creştinul la aceasta? Se va înjuga cu astfel de oameni? Va căuta să îmbunătăţească lumea fără Hristos? Se va însoţi el cu oamenii pentru a decora şi împodobi o scenă pătată cu sângele Stăpânului său? Petru putea spune “Argint şi aur n-am, dar ce am, aceasta îţi dau: În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!”. Petru a putut să vindece un olog prin puterea Numelui lui Isus; dar ce ar fi spus el dacă ar fi fost invitat să se alăture unui comitet sau unei societăţi cu scopul de a îmbunătăţi situaţia ologilor, dar cu condiţia de a lăsa afară acel Nume? Nu trebuie să ne gândim foarte mult ca să ne imaginăm răspunsul său. Probabil că întreg sufletul său s-ar fi dat înapoi de la un asemenea gând. L-a vindecat pe olog doar cu scopul de a preamări Numele lui Isus, şi de a prezenta valoarea, excelenţa şi gloria Sa înaintea oamenilor; dar scopul filantropiei lumeşti este diametral opus; ea dă deoparte Numele Său binecuvântat şi Îl interzice în comitetele, societăţiile şi organizaţiile ei.

Deci, nu este oare corect să spunem “Este ruşinos pentru un creştin să fie găsit într-un loc unde Stăpânul Său este lăsat afară?” Oh! Să meargă înainte şi prin energia dragostei pentru Isus, şi prin puterea Numelui Său sfânt, să facă tot binele pe care îl poate face; dar să nu se înjuge cu necredincioşi, să încerce să combată efectele păcatului fără crucea lui Hristos. Scopul măreţ al lui Dumnezeu este preamărirea Fiului Său – “pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl”. Acesta ar trebui deci să fie şi scopul creştinului; pentru aceasta ar trebui să “facă bine tuturor”; dar dacă se alătură unei societăţi sau unui comitet pentru a face bine, atunci nu mai acţionează “în Numele lui Isus”, ci în numele societăţii sau comitetului, fără numele lui Isus. Ar trebui să fie destul pentru orice inimă sinceră şi loială. Dumnezeu nu are alt fel de a binecuvânta pe oameni decât prin Hristos; şi nici un alt scop atunci când îi binecuvântează decât a-L înălţa pe Hristos. Tot aşa cum în vechime faraon le-a spus egiptenilor înfometaţi care au venit înaintea lui “Duceţi-vă la Iosif”, cuvântul lui Dumnezeu către toţi este “Veniţi la Isus”. Da, pentru suflet şi trup, pentru timp şi veşnicie, trebuie să mergem la Isus; dar oamenii din lume nu Îl cunosc şi nu Îl doresc; de aceea, ce are un creştin de a face cu astfel de oameni? Cum ar putea să acţioneze în acelaşi jug cu ei? Nu poate face aceasta decât negând practic numele Mântuitorului său. Mulţi nu văd aceasta; dar aceasta nu schimbă situaţia pentru cei ce văd. Trebuie să umblăm sinceri, în lumină; şi, deşi sentimentele şi afecţiunile noii naturi nu au fost destul de puternice în noi pentru a ne împiedica să ne alăturăm duşmanilor lui Hristos, cel puţin conştiinţa ar trebui să se plece înaintea autorităţii acelui cuvânt, NU VĂ ÎNJUGAŢI NEPOTRIVIT CU CEI NECREDINCIOŞI.

Fie ca Duhul Sfânt să îmbrace Cuvântul Său cu putere cerească şi să facă tăişul său ascuţit, ca să pătrundă conştiinţa, pentru ca sfinţii lui Dumnezeu să fie eliberaţi de orice le împiedică să “alerge în alergarea care ne stă înainte”! Timpul este scurt. Domnul Însuşi vine curând. Atunci multe juguri nepotrivite vor fi rupte într-un moment; multe oi şi capre vor fi atunci despărţite pentru veşnicie. Fie ca să ne putem fiecare curăţa de orice asociere necurată şi de orice influenţă păcătoasă, aşa încât, atunci când Isus se va întoarce, să nu fim ruşinaţi, ci să Îl întâlnim cu o inimă plină de bucurie şi o conştiinţă aprobatoare!

 

 

[1] Sunt şi multe cazuri în care poţi găsi persoane unite despre care, deşi nu se poate spune clar că sunt “înjugate nepotrivit”, se poate cel puţin spune că sunt foarte prost potrivite. Caracterele, gusturile, obiceiurile şi felurile lor de a vedea lucrurile sunt complet diferite; şi atât de diferite încât, în loc să se păstreze un echilibru (la care două temperamente diferite, dacă se poartă cu grijă pot ajunge), se păstrează o stare de tensiune continuă, care duce la perturbarea tristă a armoniei în familie, şi la dezonoare pentru Numele Domnului. Toate acestea ar putea fi foarte uşor prevenite dacă creştinii ar aşepta totul de la Dumnezeu şi ar pune gloria Lui înaintea intereselor sau a afecţiunilor personale.

 

[2] Este important pentru creştin să aibă întotdeauna în vedere cuvintele Domnului nostru Isus Hristos, “Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Oricând am vreo nedumerire cu privire la calea mea, am un motiv să presupun că ochiul meu nu este curat; pentru că, cu siguranţă, nedumerirea nu este compatibilă cu “trupul plin de lumină”. Adesea ne rugăm pentru călăuzire în probleme cu care, dacă ochiul ar fi curat şi voinţa supusă, nu am avea absolut nimic de a face, şi de aceea n-am avea nici un motiv să ne rugăm pentru ele. A te ruga pentru un lucru asupra căruia Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar desemnează o voinţă proprie rebelă. După cum bine a remarcat un autor “uneori căutăm voia lui Dumnezeu, dorind să ştim cum să acţionăm în împrejurări în care nu este voia Lui să ne găsim; dacă conştiinţa ar fi sănătoasă şi activă, primul efect al acestei activităţi ar fi să ne determine să părăsim acele împrejurări. Voinţa noastră proprie este cea care ne-a aşezat acolo, şi totuşi noi am vrea să ne bucurăm de consolarea călăuzirii lui Dumnezeu pe o cale pe care ne-am ales-o noi înşine. Acesta este un caz foarte des întâlnit. Fiţi siguri că, dacă suntem destul de aproape de Dumnezeu, nu vom avea nici o problemă în a cunoaşte voia Lui… Totuşi, “dacă ochiul tău este curat, tot trupul va fi plin de lumină” – când este sigur că dacă tot trupul nu este plin de lumină, nici ochiul nu este curat. Vei spune “Este o mângâiere săracă”. Îţi răspund: “Este o mângâiere bogată pentru cei a căror singură dorinţă este să aibă ochiul curat şi să umble cu Dumnezeu.” [vezi un articol admirabil în revista “The Present Testimony”, ianuarie 1856, intitulat “Cum să cunoşti voia Tatălui”. Recomand din toată inima acest articol atenţiei cititorului creştin, este deosebit de practic]

 

 [3] Per fas aut nefas – prin cele îngăduite sau neîngăduite (de zei)

[4] Jugul nepotrivit s-a dovedit o capcană teribilă pentru inima binevoitoare a lui Iosafat. S-a înjugat cu Ahab pentru un scop religios şi, dincolo de sfâşitul dezastruos al planului lor, îl găsim înjugându-se împreună cu Ahazia pentru un scop comercial, care de asemenea s-a terminat cu pierderi şi confuzie; şi, în cele din urmă, s-a înjugat cu Ioram pentru un scop militar. Vezi 2 Cron. 18, 2 Cron 20:32-37, 2 Împ. 3

 [5] Doctrină eretică care susţine că Domnul Isus Hristos nu ar fi egal cu Tatăl, ci ar fi doar cea mai înaltă dintre creaţiile lui Dumnezeu

 

[6] Sectă întemeiată de Socinius care neagă unele din adevărurile de bază ale creştinismului, cum ar fi Trinitatea, divinitatea Fiului şi păcatul strămoşesc, considerând că mântuirea poate fi atinsă prin trăirea în viaţă a virtuţilor lui Hristos