Scrisori - Catre un Evanghelist

Charles Henry Mackintosh

Scrisoarea 1

M-am interesat foarte mult si cred ca am avut un mare profit din cautarea in Evanghelii si in Faptele Apostolilor a lucrarii de evanghelizare; m-am gandit ca n-ar fi o pierdere sa-ti prezint, ca unuia ocupat foarte mult cu aceasta lucrare binecuvantata, cateva din gandurile care s-au prezentat mintii mele. Ma voi simti cu mult mai liber scriindu-ti in felul acesta decat sub forma unui articol oficial.

In primul rand am fost atins de simplitatea cu care lucrarea de evanghelizare s-a desfasurat in timpurile primare. Atat de diferita de ceea ce se intampla in mijlocul nostru. Mi se pare ca noi, oamenii moderni, suntem destul de mult opriti de reguli conventionale- prea mult impiedicati de obiceiurile crestinismului. Suntem ineficienti in ceea ce as putea spune ca se numeste elasticitate spirituala. Suntem capabili sa gandim ca pentru a evangheliza este nevoie de un dar special ; si chiar acolo unde exista un dar special este nevoie de un aranjament si o pregatire mare din partea omului. Atunci cand vorbim despre a face lucrarea unui evanghelist, noi, in mare parte, avem in mintea noastra sali publice foarte mari, audiente numeroase, pentru care exista o nevoie a unui dar special si putere pentru vorbire.

Acum tu si cu mine, credem cu rigurozitate ca pentru a predica evanghelia public, este nevoie de un dar special de la capul adunarii ; si mai mult decat atat credem in conformitate cu Efeseni 4 :11, ca Hristos a dat si inca da, « evanghelisti ». Acest lucru este clar, daca vrem sa fim calauziti de Scriptura. Dar, gasesc in Evanghelii si in Faptele Apostolilor ca o parte a celei mai binecuvantate lucrari evanghelistice a fost facuta de persoane care nu erau deloc daruite in mod special, dar care aveau o dragoste aprinsa pentru suflete si un sens profund al valorii lui Hristos si al mantuirii Sale. Si mai mult decat atat, gasesc in cei daruiti in mod special, chemati si numiti de Domnul Hristos ca sa predice evanghelia o simplitate, libertate si naturalete in felul de lucrare, ceea ce imi doresc mult pentru mine cat si pentru toti fratii mei. Haideti sa privim putin in Scriptura. Sa lum de exemplu acea scena minunata din Ioan 1 :36-45. Ioan isi varsa inima, marturisindu-L pe Isus : « Iata Mielul lui Dumnezeu ! » Sufletul sau a fost absorbit de gloriosul Subiect. Care a fost rezultatul ? « Doi ucenici l-au auzit vorbind, si L-au urmat pe Isus ». Si mai departe ? « Unul dintre cei doi care auzisera de la Ioan si care L-au urmat era Andrei fratele lui Simon Petru » Si ce-a facut el ? «  Acesta l-a gasit intai pe fratele sau Simon si i-a spus :Noi L-am gasit pe Mesia care tradus inseamna Hristos. Si l-a dus la Isus .» Si din nou « a doua zi El a vrut sa mearga in Galileea ; si Isus l-a gasit pe Filip si i-a spus :Urmeaza-ma… Filip l-a gasit pe Natanael si i-a spus : « noi L-am gasit pe Acela despre care au scris Moise, in Lege, si profetii, pe Isus fiul lui Iosif care este din Nazaret….. Vino si vezi.  

Iata, acestea sunt lucrurile dupa care tanjesc serios: aceasta lucrare individuala, aceasta insistenta asupra primului om care iti iese in cale, aceasta gasire a propriului tau frate, si aducerea lui la Isus. Cred ca suntem deficienti in asta. Este destul de bine sa aduni congregatii, si sa li te adresezi, pe masura ce Dumnezeu iti da abilitate si oportunitate. Nu as scrie nici un cuvant sa diminuez valoarea unei astfel de lucrari. Puteti chiar sa inchiriati camere, sali si teatre; puneti afise invitand oamenii sa vina; nu lasati nici un mijloc legal neincercat ca sa raspanditi Evanghelia. Cautati sa ajungeti la suflete cat puteti de bine. Departe de mine sa condamn pe oricine care cauta sa duca mai departe lucrarea in acest mod public.

Dar nu va impresioneaza faptul ca ne dorim mai mult lucrarea individuala? Mai mult confruntarile personale private, serioase cu sufletele? Nu credeti ca daca am avea mai multi Filipi am avea mai multi Natanaeli? Daca am avea mai multi Andrei, ar trebui sa avem mai multi Simoni? Nu pot sa cred aceasta. Este o putere uimitoare intr-un demers personal. Nu ati aflat adesea ca dupa ce s-a terminat o predica formala publica si incepe lucrarea personala apropiata, sufletele sunt atinse? Cum se face atunci ca este asa de putin din acest din urma lucru? Nu-i asa ca se intampla adesea la predicile noastre publice ca atunci cand mesajul se termina, se canta o cantare, se ofera un cuvant de rugaciune si toti se risipesc fara sa se faca vreo incercare de lucrare individuala?

Acum nu vorbesc, luati seama , despre predicator - care nu are cum sa ajunga la fiecare individ, ci la multimea de crestini care i-au ascultat. Ei au vazut ca au intrat straini, s-au asezat langa ei; poate ca au observat interesul lor, au vazut lacrimi curgand pe obraz; si totusi i-au lasat sa plece fara sa faca nici un efort plin de dragoste ca sa ajunga la ei, sau sa continue lucrarea cea buna.

Fara indoiala se poate spune "este mult mai bine sa-I permitem Duhului Sfant al lui Dumnezeu sa-si continue lucrarea. Putem face mai mult rau decat bine. Mai mult, oamenilor nu le place sa Ii se vorbeasca: vor privi aceasta ca pe o interpunere, si vor fi indepartati". Este o greutate considerabila in toate acestea. Chiar le apreciez; si sunt sigur ca faceti asa. Ma tem ca oamenii nechibzuiti comit gafe mari, deranjand intimitatea adanca si sfanta a sufletului. Este nevoie de tact si intelepciune; pe scurt este nevoie de indrumare spirituala directa pentru a putea fi in stare sa te ocupi de suflete; sa stii cui sa ii vorbesti si ce sa ii spui.

Oare permitand toate acestea si facand-o in cea mai completa maniera posibila, ca si regula, lipseste ceva in legatura cu predicile noastre publice. Nu este cumva o dorinta a acelui interes pentru suflete adanc, personal si plin de dragoste care se va exprima intr-o mie de feluri si care actioneaza cu putere asupra inimii? Marturisesc ca adesea am fost indurerat de ceea ce am observat in salile noastre de predica. Strainii intra si sunt lasati sa-si gaseasca un loc acolo unde pot. Nimeni nu pare sa se gandeasca la ei. Crestinii sunt acolo si se vor misca cu greu ca sa le faca loc. Nimeni nu le ofera o Biblie sau o carte de cantari, iar cand predica s-a terminat sunt lasati sa plece asa cum au venit; nici un cuvant care sa-i intrebe daca le-a placut adevarul predicat; nici macar o privire amabila care ar putea castiga increderea si ar invita la conversatie. Dimpotriva, este o rezerva rece care duce aproape la repulsie.

Toate acestea sunt foarte regretabile; si poate imi veti spune ca desenez o imagine prea colorata: macar de ar fi asa! Imaginea este doar prea adevarata. Si ceea ce o face si mai deplorabila este dat de cei care stiu ca multe persoane frecventeaza salile noastre de adunare cu sinceritate, si doar doresc cu disperare sa-si deschida inimile cuiva care le-ar putea oferi putina consiliere spirituala; dar din timiditate, rezerva sau neliniste ei nu indraznesc sa ia initiativa, ci se retrag in casele lor, in dormitoarele lor, singuri si tristi, ca sa planga acolo in singuratate pentru ca nimanui nu-i pasa de sufletele lor pretioase.

Acum sunt convins ca multe din aceste lucruri ar putea fi remediate daca acei crestini care frecventeaza adunarile de evanghelizare ar fi mai mult in cautarea sufletelor: daca le-ar frecventa nu pentru folosul lor personal, ci pentru a fi lucratori impreuna cu Dumnezeu in aducerea sufletelor la Isus.

Fara indoiala este foarte inviorator pentru crestini sa auda Evanghelia predicata complet si cu credinta. Dar nu ar fi cu mai putin inviorator daca ar fi interesati cu intensitate de intoarcerea sufletelor, si de rugaciune serioasa la Dumnezeu pentru aceasta problema. De altfel, aceasta nu ar putea afecta bucuria personala si folosul de a cultiva si manifesta un interes viu si iubitor in aceia care ii inconjoara, si sa caute la incheierea adunarii sa ajute pe oricine are nevoie si doreste sa fie ajutat. Aceasta are un efect surprinzator asupra predicatorului, asupra predicii, asupra intregii adunari, atunci cand crestinii care o frecventeaza sunt interesati si isi manifesta responsabilitatile inalte si sfinte fata de Hristos si fata de suflete. Aceasta impartaseste un anumit ton si creeaza o anumita atmosfera care trebuie simtita pentru a putea fi inteleasa; dar odata simtita, nu te poti dispensa de ea cu usurinta.

Dar din pacate, cat de des este altfel! Cat de rece, cat de plictisitor, cat de nespiritual este cateodata sa vezi intreaga adunare ca se risipeste atunci cand se termina predica! Nici un grup plin de dragoste nu se aduna in jurul tinerilor intorsi sau a celor nelinistiti si intrebatori.

Crestinii cu experienta au fost prezenti; dar in loc sa ia o pauza in speranta ca Dumnezeu ii va folosi cu har ca sa vorbeasca cu cel care are nevoie, ei se grabesc intotdeauna sa plece ca si cum ar fi o problema de viata si moarte ca sa ajunga acasa la o anumita ora

Sa nu presupuneti ca vreau sa fac reguli pentru fratietatea mea. Departe de adevar. Eu de departe, in cea mai libera maniera posibila, exprim gandurile inimii mele unuia cu care am fost legat in lucrarea Evangheliei de mai multi ani. Sunt convins ca lipseste ceva. Am convingerea ca nici un crestin nu are starea potrivita, daca nu cauta sa aduca suflete la Hristos. si, pe acelasi principiu nici o adunare de crestini nu este in starea potrivita daca nu are un duh de evanghelizare. Toti ar trebui sa fim in cautare de suflete; si apoi ne putem odihni asigurati ca vom vedea rezultate. Daca suntem multumiti sa trecem de la o saptamana la alta, de la o luna la alta, si de la un an la altul, fara sa miscam un pai, fara nici o intoarcere, starea noastra trebuie sa fie cu adevarat lamentabila.

Cred ca o sa va aud spunand:" Unde este Scriptura pe care ar fi trebuit s-o avem? Unde sunt multele citate din Evanghelii si Fapte?" Ei bine, am insemnat cateva din gandurile care mi-au ocupat mintea o perioada considerabila de timp. Dar daca doriti, va voi scrie o a doua scrisoare pe aceasta tema. Intre timp, fie ca Domnul, prin Duhul Sfant sa ne faca mai domici in cautarea salvarii sutletelor nemuritoare, in orice mod legitm. Fie ca inimile noastre sa fie umplute cu dragostea adevarata pentru sutletele pretioase, si atunci vom fi siguri ca vom gasi mijloace si resurse sa ajungem la ele!

 

Scrisoarea 2

Este un lucru in legatura cu subiectul nostru care mi-a stat mult timp pe inima; si anume importanta intensa a cultivarii unei credinte serioase in prezenta si actiunile Duhului Sfant. Vrem sa ne amintim intotdeauna, ca noi nu putem face nimic, si ca Dumnezeu Duhul Sfant poate face totul. Conteaza mult in lucrarea mareata de evanghelizare, ca si in toate celelalte, ca aceasta este "nu prin vointa, nici prin putere, ci prin Duhul Meu, a spus Domnul ostirilor". Semnificatia ferma a acestui lucru ne face umili, dar totusi plini de incredere si de bucurie. Umili, pentru ca nu putem face nimic; plini de incredere si bucurie, pentru ca Dumnezeu poate face totul. Mai mult, ar avea efectul sa ne mentina foarte seriosi si tacuti in lucrarea noastra - nu reci si indiferenti, ci calmi si seriosi, ceea ce acum este o mare problema. Am fost foarte afectat de o remarca facuta recent de o batrana, intr-o scrisoare adresata unui nou intrat pe acest teren. "Emotia, spune autoarea, nu este putere, ci slabiciune. Seriozitatea si energia sunt de la Dumnezeu". Acest lucru este cel mai adevarat si cel mai valoros. Dar mie imi plac cele doua fraze luate impreuna. Daca ar fi sa le luam separat, cred ca am prefera-o pe ultima; si din acest motiv: sunt multi, ma tem, care ar privi drept "emotie" un lucru pe care eu l-as considera "seriozitate si energie". Acum marturisesc, imi place sa pastrez o seriozitate pe un ton scazut in lucrare. Nu inteleg cum altfel poate fi un om care realizeaza in orice moment cum poate fi vesnicia pentru cei care mor in pacatele lor, decat serios pana in strafunduri. Cum este posibil pentru cineva sa se gandeasca la un suflet nemuritor, stand la un pas de iad, si fiind in orice moment in pericol de a fi impins acolo, si sa nu fie serios?

Dar acesta nu este emotie. Ceea ce inteleg eu prin emotie este exersarea naturii in esenta sa, scoaterea in evidenta a unor asemenea eforturi ale naturii asa cum sunt proiectate sa lucreze asupra simtamintelor naturale - totul in ritm intens - toate acestea sunt pur si simplu senzationale. Aceasta este fara valoare. Este trecator. si nu numai atat, dar provoaca slabiciune. Nu gasim nicaieri asta in lucrarea Domnului sau a apostolilor Sai: si totusi cata seriozitate! Cata energie neobosita! Cata tandrete! Vedem o seriozitate care a avut aparenta de a fi mai presus de sine; o energie care a permis cu greu un moment de odihna sau inviorare; si o dragoste care ii putea deplange pe pacatosii care nu se pocaiesc. Vedem toate acestea; dar fara emotie. Intr-un cuvant, totul a fost rezultatul Duhului Sfant; si totul a fost pentru gloria lui Dumnezeu. Ba mai mult, a fost intotdeauna calmul si solemnitatea care vin din prezenta lui Dumnezeu, si totusi aceea adanca seriozitate care dovedeste ca starea serioasa a omului a fost pe deplin implinita.

Acum, frate drag, aceasta este exact ceea ce dorim, si ceea ce ar trebui sa cultivam cu constiinciozitate. Este un semn de indurare sa fii tinut departe de orice emotie naturala; si in acelasi timp sa fii corespunzator impresionat de marimea si solemnitatea lucrarii. Astfel mintea va continua sa fie bine echilibrata, si noi vom fi feriti de tendinta de a fi ocupati cu lucrarea noastra in principal pentru ca este a noastra. Ne vom bucura ca Hristos este marit, si sufletele noastre sunt salvate, oricine ar fi instrumentul folosit.

M-am gandit mult in ultimul timp la acea vreme memorabila, acum exact zece ani, cand Duhul Sfant a lucrat atat de minunat in provincia Ulster. Cred ca m-am ales cu invataminte valoroase din ceea ce am observat atunci. Acestea au fost niste vremuri de neuitat de catre aceia care au avut privilegiul sa fie martori oculari ai valului magnific de binecuvantare care s-a revarsat peste acel tinut. Dar acum ma refer la el in legatura cu subiectul actiunii Duhului. Nu am nici o indoiala ca Duhul Sfant a fost intristat si impiedicat in anul 1859, prin amestecul omului. Iti amintesti cum a inceput acea lucrare, iti amintesti acea micuta cladire a scolii de pe marginea soselei, unde se intalneau doi sau trei barbati, saptamana de saptamana, sa-si reverse inimile in rugaciune inaintea Domnului pentru ca EI sa-si gaseasca placerea in victoria asupra mortii si intunericului care domneau in jur: si ca EI sa reinvie lucrarea Sa, si sa trimita lumina Sa si adevarul Sau cu putere transformatoare. Stii cum au fost auzite si cum s-a raspuns acestor rugaciuni. Tu si cu mine am fost privilegiati sa vedem aceste scene care iti nelinisteau sufletul din provincia Ulster; si nu ma indoiesc de faptul ca amintirea lor iti este la fel de proaspata ca si mie azi.

Ei bine, care era caracterul special al acelei lucrari in acele timpurii? Nu era in mod evident o lucrare a Duhului lui Dumnezeu? Nu a preluat EI si a folosit instrumentele cele mai nepotrivite si neslefuite, in conceptia gandirii umane, pentru indeplinirea scopului Sau placut? Ne amintim noi de stilul si de caracterul intermediarilor folositi cu precadere in convertirea sufletelor? Nu erau ei in mare parte oameni “neinvatati si nestiutori" ?

Mai departe, nu ne putem noi aminti cu precizie faptul ca a fost o organizare mai presus de toate aranjamentele umane si rutina oficiala? Au venit lucratori de pe camp si din fabrica, sa se adreseze audientei numeroase; si am vazut sute de oameni sorbind cuvintele de pe buzele oamenilor care nu puteau vorbi cinci cuvinte cu o gramatica corecta. Pe scurt, valul puternic de viata spirituala s-a revarsat asupra noastra , si a maturat, pentru moment o multime de mecanisme umane, ignorand toata autoritatea omului in lucrurile lui Dumnezeu si folosul lui Hristos.

Acum ne putem aminti bine, ca lucrarea glorioasa a progresat atat timp cat Duhul Sfant a fost prezent si a fost onorat; si, pe de alta parte in proportia in care omul a intervenit, dandu-si o importanta amabila, asupra domeniului Duhului Sfant, lucrarea a fost impiedicata si zdrobita. Am vazut adevarul acesta ilustrat in cazuri numeroase. Era un mare efort de a face apa vie sa curga pe albii oficiale si denominationale, si asta nu ar fi Duhul Sfant nu ar fi permis. Mai mult, se manifesta o dorinta puternica in multe directii, de a face capital sectar din miscarea binecuvantata: si Duhului Sfant nu i-a placut acest lucru. Si asta nu a fost tot. Lucrarea si lucratorii au fost adulati in toate felurile. Cazuri de convertire care erau judecate a fi "izbitoare" isi croiau drum peste hotare si li se facea publicitate in publicatii locale. Calatorii si turistii din toate partile vizitau aceste persoane, notau cuvintele lor si transmiteau rapoarte la marginile pomantului. Multe biete creaturi, care traisera pana atunci in obscuritate, necunoscute si neobservate, se gaseau dintr-o data, subiecte ale interesului celor bogati, nobili si ale publicului larg. Preotii si presa proclamau spusele si faptele lor, si in mod previzibil, si-au pierdut complet echilibrul. Pungasii si ipocritii abundau peste tot.

A devenit o mare calitate sa ai o experienta ciudata sau extravaganta de povestit, un vis remarcabil sau o viziune de relatat. Si chiar unde aceast nerecomandat fel de a actiona nu a sfarsit prin a produce pungasie si ipocrizie, tinerii convertiti au devenit impetuosi si elevati si i-au privit cu o doza de dispret pe vechii crestini, sau pe cei care nu s-a intamplat sa fie convertiti dupa moda lor ciudata - "izbiti", asa cum se spunea.

In plus, cateva personaje remarcabile - barbati cu o notorietate disperata, care doreau sa fie convertiti, au fost transportati din loc in loc si afisati pe diferite strazi, si multimile se adunau sa-i vada si sa-i auda spunandu-si povestea: care poveste era foarte frecvent un detaliu dezgustator de imoralitati si excese care nu ar fi trebuit pomenite niciodata. Mai multi astfel de oameni remarcabili au avut apoi depresii nervoase si s-au intors la vechile practici cu o ardoare crescuta.

Am fost martor al unor astfel de lucruri in mai multe locuri. Cred ca Duhul Sfant era intristat si impiedicat, si de aceea lucrarea a avut de pierdut. Sunt convins insa de acest lucru: si din acest motiv cred ca ar trebui serios sa cautam sa onoram Duhul: sa invatam despre El in toata lucrarea noastra: sa-L urmam acolo unde ne conduce, nu sa alergam inaintea Lui. Lucrarea Sa va dura: "Orice a facut Dumnezeu va fi pentru totdeauna". "Lucrarile care s-au facut pe pamant, El le-a facut". Daca ne amintim acest lucru ne va pastra mintea bine echilibrata. Este un mare pericol pentru tinerii lucratori, acela de a se agita in privinta lucrarii lor, a predicii lor, a darurilor lor, incat pierd din vedere pe insusi Stapanul binecuvantat. Mai mult, pot face din predica un scop in loc de un mijloc. Aceasta este gresit. Se ranesc pe ei insisi si dauneaza lucrarii lor.

In momentul in care fac din predica un scop, sunt in afara curentului mintii lui Dumnezeu, al carui scop este sa-L glorifice pe Hristos; si sunt in afara curentului inimii lui Hristos, al carui scop este salvarea sufletelor si binecuvantarea completa a bisericii Lui. Dar cand Duhului Stant ii revine locul care i se cuvine, unde EI este prezent si crezut corespunzator, totul va fi corect. Nu vor fi exaltari ale omului; auto importanta pripita, parada a roadelor muncii, emotie. Totul va fi linistit, calm, adevarat si neprefacut. Va fi o dependenta simpla, serioasa, rabdatoare de Dumnezeu. Eul, sinele va fi in umbra, Hristos va fi preamarit.

Imi amintesc adesea o propozitie de-a ta. Imi amintesc ca mi-ai spus odata "Cerul va fi cel mai bun si sigur loc pentru a afla rezultatele lucrarii". Acesta este un cuvant folositor pentru toti lucratorii. Ma infior cand vad slujitori ai lui Hristos aparand In ziare cu aluzii magulitoare la munca si roadele lor. Bineinteles ca cei care scriu asemenea articole ar trebui sa se gandeasca la ceea ce fac: ar trebui sa ia in considerare faptul ca poate pledeaza chiar pentru lucrul pe care ar dori sa-l vada umilit si atenuat. Sunt convins pe deplin ca drumul tacut, umbrit, retras este cel mai sigur pentru lucratorul crestin.Aceasta nu il va face mai putin doritor ci dimpotriva.Nu ii va bloca energia ci o va creste si intensifica.

Fereasca Dumnezeu ca tu sau eu sa scriem o singura fraza sau chiar o propozitie care ar putea tinde pe departe sa descurajeze sau sa impiedice un singur lucrator in toata via lui Hristos. Nu, nu este acesta momentul pentru ceva ce se stie. Vrem sa vedem lucratorii Domnului seriosi in toate privintele; dar credem ca seriozitatea adevarata va rezulta din dependenta absoluta de Dumnezeu Duhul Sfant.

Priveste cat de mult m-am intins!Si totusi nu m-am referit la pasajele din Scriptura

din ultima scrisoare. Ei bine,preaiubitul meu in Domnul, ma adresez unuia familiar cu Evangheliile si cu Faptele si care deci stie ca insusi Marele Lucrator si toti aceia care au cautat sa calce pe urmele binecuvantate ale pasilor Sai, posedau si onorau pe Duhul Etern ca pe Acela prin care urmau sa fie facute toate lucrarile lor.

Trebuie ca pentru moment sa inchei dragul meu frate si partas in lucrare; fac aceasta cu o inima plina incredintandu-te in duh,suflet si trup ,Celui care ne- aiubit si ne-a spalat de pacatele noastre in sangele Sau, si care ne-a chemat la onoranta pozitie de lucratori in campul Evangheliei sale. Fie ca El sa te binecuvanteze din belsug, pe tine si pe ai tai, facandu-te folositor de o mie de ori mai mult!

 

Scrisoarea 3

lata un alt punct de vedere care se leaga de subiectul ultimei mele scrisori, anume locul pe care il ocupa Cuvantul lui Dumnezeu in lucrarea de evanghelizare. In ultima mea scrisoare, asa cum iti vei aminti, m-am referit la lucrarea Duhului Sfant. Ambele sunt legate inseparabil in acele cuvinte memorabile ale Domnului nostru catre Nicodim - cuvinte atat de putin intelese - si din nefericire prost aplicate: "Daca cineva nu este nascut din apa si din Duh, nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu" (loan 3). Si tu si eu credem cu tarie ca in pasajul de mai sus Cuvantul este reprezentat in mod figurativ de imaginea "apa" . Slava Domnului, noi nu suntem dispusi sa dam nici un credit absurditatii ritualului renasterii prin botez. Noi suntem, cred, convinsi deplin ca nimeni nu a dat, nu va da, sau nu va putea da viata prin botezul cu apa. Ca toti cei care cred in Hristos trebuie sa fie botezati, admitem in intregime; dar acesta este un lucru total diferit de greseala fatala care substituie o regula cu moartea ispasitoare a lui Hristos, si virtutile datatoare de viata ale Cuvantului lui Dumnezeu. Nu iti voi rapi timpul combatand aceste greseli, ci presupun ca esti de acord cu mine cand gandesc ca atunci cand Domnul nostru vorbeste despre "a fi nascut prin apa si Duh" se refera la Cuvant si Duhul Sfant Astfel, Cuvantul este instrumentul care este folosit In lucrarea de evanghelizare. Multe pasaje din Sfanta Scriptura stabilesc acest lucru cu o asa claritate si hotarare, incat sa nu lase loc pentru dispute. In primul capitol din lacov, versetul 18, citim: "Potrivit voii Sale, ne-a nascut prin Cuvantul adevarului". Din nou, in 1 Petru 1 :23, citim "Fiind nascuti din nou nu dintr-o samanta care se strica, ci dintr-una care nu se strica, prin Cuvantul viu, care ramane pentru totdeauna". Trebuie sa citez tot pasajul datorita imensei sale importante in legatura cu subiectul nostru: " pentru ca orice carne este ca iarba si toata gloria ei ca floarea ierbii; iarba s-a uscat si floarea a cazut; dar Cuvantul Domnului ramane pentru eternitate.

lar acesta este “Cuvantul Evangheliei care v-a fost vestit". Aceasta ultima propozitie are o valoare de nespus pentru un evanghelist. Il leaga, in cel mai deosebit mod de Cuvantul lui Dumnezeu ca instrument - singurul instrument - atot-suficient, care sa fie folosit in aceasta lucrare glorioasa. EI trebuie sa daruiasca Cuvantul oamenilor, si cu cat " da mai simplu, cu atat mai bine”. Apa pura ar trebui sa curga din inima lui Dumnezeu la inima pacatosului, fara sa primeasca nici o nuanta de la canalul prin care curge. Evanghelistul trebuie sa predice Cuvantul; si trebuie sa-l predice in dependenta simpla de puterea Duhului Sfant. Acesta este adevaratul secret al succesului in predicare. Dar in timp ce cer acest mare punct cardinal in lucrarea predicarii - si nu cred ca poate fi mai solicitat - sunt intr-adevar foarte departe de gandul ca evanghelistul ar trebui sa le dea ascultatorilor sai o cantitate de adevar. In privinta aceasta, o consider o foarte mare greseala. EI ar trebui sa lase asta in seama invatatorului, a celui care lectureaza sau a pastorului. Deseori ma tem ca foarte mult din predica noastra tinteste peste capetele oamenilor, datorita faptului ca noi cautam sa dezvaluim adevarul in loc sa ajungem la suflete. Ne odihnim satisfacuti poate, ca am avut o interventie foarte clara si putemica, o expunere foarte interesanta si instructiva a Scripturii, ceva foarte valoros pentru oamenii lui Dumnezeu; dar ascultatorul neconvertit a stat nemiscat, neatins, neimpresionat. Nu a fost nimic pentru el. Vorbitorul a fost mai ocupat cu cuvantarea sa decat cu pacatosul- mai absorbit de subiectul sau decat de suflet.

Acum sunt convins de-a binelea ca aceasta este o greseala serioasa, si inca una in care toti - cel putin eu, da! - putem cadea. O deplang adanc si doresc cu sinceritate sa o corectez. Ma intreb daca chiar aceasta greseala nu poate fi vazuta ca adevaratul secret al lipsei noastre de succes. Poate nu ar trebui sa spun "lipsa noastra" ci "lipsa mea". Nu cred - atat cat stiu despre slujba ta - ca esti vinovat exact de greseala la care ma refer acum. De aceasta, totusi, tu insuti vei fi cel mai bun judecator; dar de un lucru sunt sigur, si anume ca cel mai de succes evanghelist este cel care-si fixeaza privirea pe pacatos, care are inima aplecata spre salvarea sufletelor, cel pentru care dragostea pentru sufletele pretioase ajunge aproape o pasiune. Nu omul care dezleaga adevarul in mare parte, ci omul care tanjeste dupa suflete, acela va avea cele mai multe peceti pe slujba sa.

Afirm toate acestea, ia seama, ca o recunoastere deplina si limpede a faptului cu care am inceput aceasta scrisoare, si anume, Cuvantul este marele instrument in lucrarea convertirii sufletelor. Acest lucru nu trebuie pierdut din vedere niciodata. Nu conteaza prin ce mijloc se poate face o brazda, sau ce forma poate imbraca Cuvantul sau prin ce mijloc poate fi exprimat; numai prin "Cuvantul adevarului" sunt salvate sufletele.

Toate aceste lucruri sunt adevaruri divine, si ar trebui sa le purtam in mintea noasta pentru totdeauna. Oare nu vedem noi ca acele persoane care predica Evanghelia (in special daca fac acest lucru o perioada mai lunga intr-un singur loc) sunt apte sa paraseasca domeniul evanghelistului- cel mai binecuvantat domeniu!- si calatoresc in acela al invatatorului si al celui care lectureaza. Lucrul acesta il critic aspru si il deplang din suflet. Stiu ca am gresit si eu in felul acesta si imi deplang gresala. Iti scriu cu dragoste si libertate - Dumnezeu a adancit in inima mea semnificatia vastei importante a predicarii Evangheliei cu seriozitate. Nu desconsider­ - fereasca Dumnezeu sa fac asta- lucrarea unui invatator sau a unui pastor. Cred ca oriunde este o inima care il iubeste pe Hristos, va fi incantata sa hraneasca si sa ingrijeasca pretiosii miei si oitele din turma lui Hristos, aceea turma pe care a rascumparat-o cu propriul Sau sange.

Dar oile trebuie adunate inainte de a fi hranite; si cum sa fie adunate decat prin predicarea cu sinceritate a Evangheliei? Este marea insarcinare a evanghelistului sa se duca pe muntii intunecati ai pacatului si greselii, sa sune trompeta Evangheliei si sa adune oile; si sunt convins ca el va duce la bun sfarsit in cel mai bun mod aceasta lucrare, nu elaborand expozeuri ale adevarului; nu prin predici fie ele valoroase si instructive; nu prin desfasurari placute ale adevarului profetic, dispensational, sau docrinar -foarte pretios si important la locul potrivit- ci prin o atitudine fierbinte, atenta, serioasa fata de sufletele nemuritoare; vocea care atentioneaza, chemarea solemna, rationamentul de credinta al dreptatii, cumpatarea, si judecata care va veni -prezentarea mortii si a judecatii, realitatile inspaimantatoare ale eternitatii, iazul de foc si viermele care nu moare.

Pe scurt, ma impresioneaza faptul ca vrem predicatori pentru trezire. Sunt de acord ca exista invatarea evangheliei, ca si predicarea ei. De exemplu, iI vad pe Pavel invatand Evanghelia in Rom. 1-8, asa cum iI gasesc predicand Evanghelia in Fapte 13 sau 17. Aceasta are cea mai putina importanta, atata timp cat cu siguranta exista ceea ce numim "suflete nelinistite" la predicile noastre publice, si acestea au nevoie de o Evanghelie care creste -o evanghelie a invierii, completa, limpede, elevata.

Dar admitand toate acestea, inca cred ca ceea ce este nevoie pentru o evanghelizare de succes nu este o mare cantitate de adevar, ci o dragoste imensa pentru suflete. Priviti-l pe marele evanghelist George Whitefield. Cere credeti ca era secretul succesului sau? Fara indoiala ca ai citit predicile sale tiparite. Ai gasit oare o mare cantitate de adevar in ele?Ma indoiesc!Trebuie sa spun ca am fost uimit sa vad chiar contrariul! Dar oh! Era ceva in Whitefield la care tu si cu mine jinduim sa cultivam. Era o dragoste arzatoare pentru suflete -o sete pentru salvarea lor- o lupta puternica cu constiinta lor- o atitudine indrazneata, serioasa, fata-in-fata cu oamenii si cu caile lor trecute, cu starea lor prezenta, si cu soarta lor viitoare.

Acelea erau lucrurile pe care Dumnezeu le-a avut si le-a binecuvantat, si le va avea si inca le va binecuvanta. Sunt convins -scriu asta sub ochii lui Dumnezeu- ca daca inimile noastre sunt aplecate spre salvarea sufletelor, Dumnezeu ne va folosi in lucrarea aceea glorioasa si divina. Dar pe de alta parte, daca ne abandonam influentelor vestejite ale unui fatalism rece, fara inima si fara Dumnezeu, daca ne multumim cu o declaratie formala si oficiala a Evangheliei -un foarte trist fel de lucruri; daca pentru a folosi o fraza vulgara, predica noastra este pe principiul "take it or leave it"(daca vrei bine daca nu vrei iarasi bine!), ne intrebam de ce nu vedem convertiri? Minunea ar fi daca am vedea vreuna.

Nu! Eu cred ca vrem sa privim cu seriozitate la acest mare subiect practic. Acesta cere o atentie solemna si obiectiva a tuturor celor care sunt angajati in lucrare. Sunt pericole pe toate partile. Dar nu pot concepe cum orice barbat crestin poate fi satisfacut prin eschivarea de responsabilitatea cautarii de suflete. Poate spune: "nu sunt un evanghelist; nu este felul meu; eu sunt mai mult invatator, sau pastor". Ei bine, inteleg asta; dar poate sa-mi spuna cineva ca un invatator sau pastor nu pot tanji dupa suflete? Nu pot admite asta nici pentru un moment!

Mai mult, nu conteaza deloc care este darul unui om sau chiar daca are vreun dar , el poate si trebuie sa cultive o dorinta staruitoare pentru salvarea sufletelor. Ar fi corect sa treci pe langa o casa incendiata fara sa avertizezi, chiar daca nu esti pompier? Nu ar trebui noi sa cautam sa salvam un om care se inneaca, chiar daca nu detinem comanda unei barci de salvare? Care persoana in toate mintile ar face un lucru atat de monstruos? Cred, in privinta sufletelor nu este nevoie atat de un dar, cat de o dorinta adanca si serioasa dupa suflete- un simtamant patrunzator al pericolului in care se afla si o dorinta pentru salvarea lor.

 

Scrisoarea 4

Atunci cand am inceput sa-ti scriu prima scrisoare, nu m-am gandit ca ar trebui sa extind seria scrisorilor mele pana la cea de-a patra. Cu toate acestea, subiectul este unul de mare interes pentru mine si as dori ca, in continuare, sa ating pe scurt doua sau chiar trei puncte.

In primul rand, simt profund lipsa unui duh de rugaciune din partea nostra in sustinerea lucrarii de evanghelizare. Am atins subiectul lucrarii Duhului Sfant si de asemenea al locului pe care trebuie sa il aiba intotdeauna Cuvantul lui Dumnezeu, dar ceea ce ma surprinde este faptul ca suntem foarte deficitari in privinta rugaciunii fierbinti, perseverente si facute cu credinta. Acesta este adevaratul secret al puterii. “Noi”, spuneau apostolii, “vom starui in rugaciune si in slujirea Cuvantului” (Fapte 6:4). Iata care este ordinea: “rugaciune si slujirea Cuvantului”. Rugaciunea ne aduce puterea lui Dumnezeu si lucrul acesta este ceea ce ne dorim; nu este puterea elocventei, ci puterea lui Dumnezeu si aceasta se poate obtine doar asteptandu-l pe El: “El da tarie celui obosit si mareste puterea celui lipsit de puteri. Tinerii vor fi storsi de puteri si vor obosi si barbatii tineri se vor impiedica si vor cadea, dar cei care se sprijina pe Domnul isi vor innoi puterea; se vor inalta pe aripi ca vulturii; vor alerga si nu-si vor pierde puterea; vor umbla si nu vor obosi” (Isaia 40:29-31).

Mi se pare ca suntem mult prea mecanici in lucrare, daca ma pot exprima in felul acesta. Este prea mult din ceea ce pot sa numesc a trece printr-un serviciu. Ma tem ca unii dintre noi stau mai mult pe picioare decat pe genunchi, mai mult intr-un vagon de tren decat in camera, mai mult pe drum decat in sanctuar, mai mult in fata oamenilor decat in fata lui Dumnezeu. In felul acesta nu va merge niciodata. Este imposibil ca predicarea noastra sa fie marcata de putere si incununata cu rezultate daca esuam in a-L astepta pe Dumnezeu. Priviti la Insusi binecuvantatul Stapan, la maretul Lucrator; priviti cat de des a fost gasit El in rugaciune: la botezul Sau, la transfigurarea Sa, inainte de numirea si trimiterea in lucrare a celor doisprezece. Pe scurt, din nou si din nou Il gasim pe Cel binecuvantat intr-o atitudine de rugaciune. O data El se trezeste cu mult inainte de inceputul zilei pentru a se dedica rugaciunii. Alta data petrece intreaga noapte in rugaciune, pentru ca petrecuse ziua in lucrare.

Ce exemplu pentru noi! Ce bine ar fi sa-L urmam! Ce bine ar fi sa cunoastem putin mai bine ce inseamna sa agonizezi in rugaciune! Cat de putin cunoastem aceasta! Vorbesc despre mine insumi. Mi se pare ca uneori suntem atat de ocupati cu intalnirile de predicare, ca nu mai avem timp pentru rugaciune-- nu mai este timp pentru rugaciunea din camaruta-- nu mai este timp pentru a fi singuri cu Dumnezeu. Intram intr-un fel de spirala a lucrarii publice. Ne grabim din loc in loc, din intalnire in intalnire intr-o stare sufleteasca lipsita de rugaciune si de roadele ei. Ne miram oare ca rezultatele sunt atat de putine? Cum ar putea sa fie altfel, daca esuam atat de mult in asteptarea lui Dumnezeu? Noi nu putem converti suflete-- Dumnezeu singur poate sa faca lucrul acesta si daca continuam fara a-L astepta pe El, daca permitem predicarii publice sa inlocuiasca rugaciunea personala, putem fi siguri ca predicarea noastra va fi fara roade si fara valoare. Trebuie intr-adevar sa ne dedicam rugaciunii, daca dorim sa avem succes in “slujirea Cuvantului”.

Aceasta nu este totul. Nu numai ca ne lipseste practica sfanta si binecuvantata a rugaciunii personale. Aceasta este, din nefericire, mult prea adevarat, asa cum am spus. Dar exista ceva mai mult decat atat. Esuam in intalnirile publice pentru rugaciune. Marea lucrare de evanghelizare nu este amintita suficient in intalnirile de rugaciune. Nu este adusa inaintea lui Dumnezeu in mod constant, cu staruinta si cu claritate in intalnirile noastre publice. S-ar putea ca ea sa fie introdusa , intr-o maniera formala, si apoi uitata. Intr-adevar, simt ca este o mare lipsa de perseverenta si dorinta aprinsa in intalnirile de rugaciune in general, dar nu numai in legatura cu lucrarea de evanghelizare, ci si in legatura cu alte lucruri. In mod frecvent se manifesta mult formalism si slabiciune. Nu parem barbati determinati, insistenti; ne lipseste duhul vaduvei din Luca 18 care l-a invins pe judecatorul nedrept prin simpla forta a insistentei sale. Se pare ca uitam ca Dumnezeu doreste sa fie intrebat si ca El ii rasplateste pe cei care-L cauta cu sarguinta.

Nu este bine sa spunem in felul acesta: “Dumnezeu poate lucra si fara mijlocirea noastra fierbinte; El Isi va implini scopurile Sale; El ii va aduna pe toti ai Lui.” Stim cu totii lucrul acesta, dar mai stim de asemenea ca El, Cel care a stabilit sfarsitul a stabilit si mijloacele, iar daca esuam in a-L astepta, El ii va chema pe altii sa faca lucrarea Lui. Lucrarea va fi facuta, fara indoiala, dar noi vom pierde demnitatea, privilegiul si rasplata lucrului pentru El. Este aceasta de putina importanta? Este de putina importanta sa fii deposedat de privilegiul scump de a fi impreuna lucrator cu Dumnezeu, de a avea comuniune cu El in binecuvantata lucrare pe care El o desfasoara? O, cat de putin pretuim lucrul acesta! Si totusi il pretuim. Putine sunt lucrurile in care putem gusta mai deplin acest privilegiu asa cum o facem in rugaciunea fierbinte facuta impreuna. Aici fiecare sfant se poate alatura, aici toti pot spune “amin” din toata inima. Nu toti sunt predicatori, dar toti se pot ruga, toti se pot uni in rugaciune, toti pot avea partasie.

Si nu crezi oare ca exista intotdeauna un izvor de profunda si reala binecuvantare acolo unde adunarea este atrasa in rugaciune fierbinte pentru evanghelie si pentru salvarea sufletelor? Am experimentat lucrul acesta fara indoiala si este intotdeauna o sursa de mangaiere de nedescris, de bucurie si de incurajare sa vad adunarea inflacarata pentru rugaciune, deoarece atunci sunt sigur ca Dumnezeu va revarsa binecuvantari fara numar. Mai mult, atunci cand este nevoie, iar duhul acesta minunat atinge intreaga adunare, poti fi sigur ca nu vor fi probleme in legatura cu ceea ce este se numeste “responsabilitatea predicarii”. Nu mai conteaza cine face lucrarea, atat timp cat este facuta cat se poate de bine. Daca adunarea Il asteapta pe Dumnezeu in mijlocire fierbinte pentru progresul lucrarii, nu se va mai pune problema celui care face predicarea, avand in vedere ca Hristos este predicat si sufletele sunt binecuvantate.

Mai exista un lucru care in ultimul timp m-a preocupat in mod deosebit, si anume felul in care ne ocupam de noii convertiti. Cu siguranta ca este mare nevoie de grija si de atentie, ca sa nu fim gasiti dand credit la ceea ce nu este de loc lucrarea adevarata a Duhului Sfant. Exista un mare pericol aici: dusmanul cauta din totdeauna sa introduca materiale contrafacute in adunare, ca sa poata intina marturia si sa discrediteze adevarul lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri sunt foarte adevarate si necesita intreaga noastra atentie. Dar nu ti se pare ca, de multe ori, ii tratam cu raceala pe noii convertiti folosind un stil rigid si exclusivist? Oare nu manifestam adesea o atitudine de respingere prin comportamentul nostru? Asteptam ca tinerii crestini sa ajunga la un standard de cunoastere, care noua ne-a luat ani de zile pentru a-l atinge. In plus, cateodata noi ii supunem unui interogatoriu, care are doar scopul de a-i necaji si a-i incurca. Cu siguranta lucrul acesta nu este corect; Duhul lui Dumnezeu nu va crea niciodata repulsie, confuzie sau perplexitate unui suflet scump care isi pune intrebari. Nu ar fi niciodata dupa mintea si inima lui Hristos ca sa inghete duhul celui mai slab miel din turma castigata prin propriul Sau sange. El doreste ca noi sa-i conducem usor si tandru: sa-i mangaiem, sa-i hranim si sa-i pretuim in conformitate cu profunzimea dragostei inimii Sale. Este mare lucru sa ne deschidem inimile, ca sa discernem si sa apreciem lucrarea lui Dumnezeu in suflete si sa nu o impiedicam punand mofturile noastre mizerabile ca pietre de poticnire in calea lor. Avem nevoie de calauzire si ajutor divin in privinta aceasta ca in oricare alt aspect al lucrarii noastre. Dar binecuvantat fie Dumnezeu, El este suficient pentru aceasta ca si pentru oricare alt lucru. Trebuie doar sa-L asteptam, sa ne alipim de El, sa luam din comoara Sa nelimitata pentru fiecare caz in parte, pentru nevoia fiecarei clipe. El nu va respinge niciodata o inima dependenta care asteapta si care e plina de incredere.

Trebuie sa inchei acum aceasta serie de scrisori. Cred ca am atins cele mai multe, daca nu chiar toate punctele la care m-am gandit. Sper sa ai in vedere ca, in toate scrisorile acestea, am notat in mod simplu gandurile mele cu cea mai mare libertate posibila si in toata intimitatea unei prietenii fratesti adevarate. Nu am scris o scrisoare formala, ci mi-am varsat inima unui prieten drag si unui tovaras de jug. Lucrul acesta trebuie sa il aiba in vedere toti cei care vor citi aceste scrisori.

Fie ca Dumnezeu sa te binecuvinteze si sa te tina, fie ca El sa incununeze lucrarile tale cu binecuvantarile Sale bogate si minunate, fie ca El sa te pazeasca de orice lucrare rea si sa te pastreze pentru imparatia Sa eterna.

 

Scrisoarea 5

Se pare ca trebuie sa iau din nou stiloul pentru a-ti scrie in legatura cu anumite subiecte legate de lucrarea de evanghelizare, care m-au preocupat in ultimul timp. Exista trei sfere diferite ale lucrarii, care mi-as dori sa aiba o importanta mai mare pentru noi. Acestea sunt: depozitul de tractate, predicarea evangheliei si scoala duminicala. Sunt uimit sa vad ca Domnul ne trezeste atentia la importanta depozitului de tractate ca fiind o unealta valoroasa in lucrarea de evanghelizare; ma intreb insa daca noi, de partea aceasta a Atlanticului, suntem in adevar interesati de acest subiect. Cum adica? Si-au pierdut oare cartile si tractatele valoarea si interesul in ochii nostri? Oare greseala nu se gaseste in felul in care administram depozitele de tractate? Mintii mele ii scapa ceva in legatura cu acest subiect.

Mi-ar placea sa vad un depozit bine condus in fiecare oras important. Prin ‘'bine condus‘' ma refer la un depozit administrat ca si cum ar fi un serviciu adus direct Domnului in dragoste veritabila pentru suflete, avand un interes profund pentru raspandirea adevarului si in acelasi timp un fel sanatos de a conduce o afacere. Am cunoscut cateva depozite care au falimentat datorita nepriceperii in afaceri a celor responsabili. Acestia erau persoane sincere si bine intentionate, dar nu stiau deloc cum sa conduca o afacere. Pe scurt, erau oameni in a caror maini orice alta afacere s-ar fi dus de rapa. Cum putem ajunge mai bine la oamenii pentru care s-au pregatit cartile si tractatele? Eu cred ca lucrul acesta este posibil prin expunerea cartilor si tractatelor pentru vanzare in vitrina unui magazin, astfel incat oamenii sa le vada atunci cand trec pe strada, sa intre si sa cumpere ce doresc. Multe suflete au fost atinse in felul acesta. Multi, nu ma indoiesc, au fost mantuiti si binecuvantati prin intermediul tractatelor pe care le-au vazut in vitrina unui magazin sau aranjate pe rafturi.

Acolo unde nu exista aceasta oportunitate, sala de intalnire a adunarii este locul ideal pentru depozitul de tractate. Ar trebui sa existe un depozit de tractate in fiecare oras mare, care sa fie condus de cineva cu intelepciune si cu obiceiuri de afaceri sanatoase, capabil sa vorbeasca persoanelor despre tractate si sa le recomande pe cele potrivite celor insetati de adevar. In felul acesta se poate face mult bine. Crestinii din oras ar sti unde sa mearga pentru tractate nu numai pentru lectura personala, ci si pentru distribuirea lor generala. Cu siguranta, daca un lucru merita facut, merita facut bine, iar daca depozitul de tractate nu este luat in considerare, atunci nu am inteles nimic.

Depozitul de tractate trebuie inceput ca o lucrare directa pentru Hristos. Sunt convins ca acolo unde lucrarea este inceputa si continuata cu energie, zel si integritate, Domnul va fi proprietarul si El il va transforma intr-o binecuvantare. Oare nu exista nimeni care sa inceapa acesta lucrare valoroasa de dragul lui Hristos si nu de dragul unui salariu? Oare nu este nimeni care sa inceapa prin credinta simpla, privind la Dumnezeul cel viu?

Aici este radacina problemei. Si in cazul acestei ramuri a lucrarii ca si in oricare alta ramura avem nevoie de aceia care se incred in Dumnezeu si nu in ei insisi. Mi se pare ca am castiga mult daca depozitele de tractate si-ar ocupa adevarata pozitie si daca ar fi vazute ca parte integranta a lucrarii de evanghelizare. Ar trebui incepute in responsabilitate fata de Domnul si continuate in energia credintei in Dumnezeul cel viu. Fiecare sfera a lucrarii de evanghelizare-- depozitul, predicarea, scoala duminicala, trebuie abordata in aceasta maniera. Este foarte bine sa avem partasie cordiala in toata slujba noastra, dar daca asteptam partasie si cooperare pentru a incepe o lucrare ce intra in responsabilitatea personala, cat si in cea colectiva, vom ramane mult in urma sau lucrarea nu va fi facuta in niciun fel.

Voi avea ocazia sa ma refer intr-un mod mai detaliat la acest punct atunci cand voi dezbate subiectul referitor la predicare si la scoala duminicala. Tot ceea ce doresc acum este sa stabilesc faptul ca depozitul de tractate este una dintre cele mai importante sfere ale lucrarii de evanghelizare. Ar fi un mare castig daca acest lucru ar fi inteles deplin si profund de prietenii nostri. Trebuie sa-ti marturisesc ca simtul meu moral a fost ofensat grav de stilul rece si comercial folosit pentru a se vorbi despre publicarea si vanzarea cartilor si a tractatelor, un stil ce se potriveste unei afaceri comerciale, dar care este foarte jignitor atunci cand este adoptat si folosit in legatura cu lucrarea lui Dumnezeu.

Marturisesc in mod deplin ca o conducere corecta a unui depozit necesita obiceiuri de afaceri bune si sanatoase precum si principii de afaceri corecte. In acelasi timp insa sunt convins ca depozitul de tractate nu isi va ocupa adevaratul loc, nu va realiza adevarata idee, nu isi va atinge scopul dorit pana cand nu este asezat pe baze sfinte si vazut ca parte integranta a lucrarii glorioase de evanghelizare la care suntem chemati—lucrare activa, facuta cu pasiune si perseverenta.

Aceasta lucrare trebuie inceputa in sensul responsabilitatii fata de Hristos, cu energia si credinta care se gasesc in Dumnezeul cel viu. Nu este potrivit ca o adunare de credinciosi sau o persoana bogata sa ridice un protejat ineficient si sa-i incredinteze unui asemenea om conducerea unei astfel de afaceri pentru ca el sa aiba din ce trai. Este mare binecuvantare ca toti sa aiba partasie in lucrare, dar sunt deplin convins ca lucrarea trebuie inceputa ca o slujba pentru Hristos, sa fie continuata in dragoste pentru suflete si cu un interes real pentru raspandirea adevarului.

 

Scrisoarea 6

Intr-unele din scrisorile anterioare ale acestei serii m-am oprit asupra importantei vitale pe care o are predicarea evangheliei facuta cu credinciosie, constanta si cu zel-- o lucrare distincta de evanghelizare facuta in energia dragostei fata de sufletele pretioase si care are ca scop gloria lui Hristos-- o lucrare ce ii are in vedere exclusiv pe cei neconvertiti, fiind diferita de lucrarea de invatatura, de incurajare sau de studiu biblic care se desfasoara in mijlocul adunarii. Nu este nevoie sa mentionez ca toate acestea au aceeasi importanta in gandurile Domnului nostru Hristos.

Referindu-ma din nou la acest subiect doresc sa iti atrag atentia asupra unui aspect care mi se pare ca are nevoie de clarificare pentru unii din prietenii nostri. Ma intreb daca ne este clar aspectul reponsabilitatii individuale in lucrarea evangheliei. Sunt de acord, bineinteles, ca invatatorul sau cel care prezinta un studiu, sunt chemati sa-si exercite propriile daruri intr-o mare masura pe acelasi principiu ca si evanghelistul, si anume responsabilitatea personala fata de Hristos, si ca adunarea nu este responsabila pentru slujbele lor individuale; numai daca el nu da o invatatura gresita, caz in care adunarea este chemata sa ia masuri.

Interesul meu este legat de lucrarea evanghelistului, iar el trebuie sa faca aceasta lucrare in afara adunarii. Sfera lui de actiune este lumea larga: “Mergeti in toata lumea si predicati evanghelia la toata creatia”. Aceasta este sfera, si acesta este obiectul evaghelistului: “toata lumea” si “toata creatia”. El trebuie sa iasa din sanul adunarii, si sa se intoarca incarcat cu o recolta de aur. Fara indoiala, el merge inainte in energia credintei personale in Dumnezeul Cel viu si pe terenul responsabilitatii personale fata de Hristos. Adunarea nu este responsabila pentru felul in care el isi desfasoara lucrarea. Adunarea este chemata fara indoiala la actiune, atunci cand evanghelistul aduce roadele lucrului sau sub forma de suflete, marturisind ca au fost convertite si dorind sa fie primite in partasie la masa Domnului. Dar acesta este un alt lucru si trebuie ca distinctia sa fie clara. Evanghelistul trebuie lasat liber. Pentru aceasta ma lupt eu; el nu trebuie sa fie ingradit de anumite reguli si principii. Sunt multe lucruri pe care un evanghelist cu inima mare se va simti absolut liber sa le faca, lucruri care nu ar parea potrivite judecatii spirituale si sentimentelor unora din adunare, dar avand in vedere faptul ca nu incalca nici un principiu fundamental sau vital, asemenea persoane nu au dreptul sa i se opuna. Atunci cand folosesc expresia “judecata spirituala” si “sentimente”, am in vedere cea mai inalta opinie asupra cazului si il tratez pe cel care obiecteaza cu cel mai mare respect. Cred ca lucrul acesta este nu numai drept, ci si corect. Orice om sincer are dreptul la sentimente si judecata proprii, ca sa nu mai vorbesc de constiinta, care trebuie sa fie tratate cu tot respectul cuvenit. Exista insa, din nefericire pretutindeni, oameni cu minte ingusta care obiecteaza la orice nu se potriveste conceptiilor lor-- oameni care cu drag l-ar obliga pe evanghelist sa actioneze conform gandirii lor.

Aceasta este o mare greseala. Evanghelistul ar trebui sa-si urmeze calea neteda a chemarii sale, netinand cont de asemenea ingustimi si amestecuri. Sa luam, de exemplu, problema cantarilor. Evanghelistul s-ar putea sa se simta absolut liber sa foloseasca imnuri sau cantari de evanghelizare care nu se potrivesc deloc pentru adunare. Problema este ca el canta evanghelia cu acelasi scop cu care o predica, si anume: sa atinga inima pacatosului. El este la fel de gata sa cante “vino”, si sa predice “vino”. Aceasta este opinia pe care o am asupra acestui subiect de multi ani, desi nu sunt sigur daca va fi inteleasa pe deplin de mintea ta spirituala. Ma uimeste faptul ca ne gasim in pericolul de a aluneca in falsa notiune a crestinatatii de “stabilire a unei cauze” si de “infiintare a unei organizatii”. De aceea, cele patru ziduri intre care adunarea se intalneste sunt privite de multi ca o “capela”, iar evanghelistul care se intampla sa predice acolo este privit ca un “slujitor al capelei”. Toate aceste lucruri trebuie inlaturate cu multa atentie, dar scopul pentru care eu le mentionez acum este pentru a clarifica predicarea evangheliei. Adevaratul evanghelist nu este slujitorul vreunei capele, nici reprezentantul unei congregatii sau al unei organizatii, nici agentul platit al unei societati. Nu, el este ambasadorul lui Hristos, mesagerul unui Dumnezeu al dragostei, crainicul vestilor de bucurie. Inima lui este plina de dragoste pentru suflete. Buzele lui sunt unse de Duhul Sfant. Cuvintele lui sunt invesmantate cu putere cereasca. Lasati-l in pace! Nu-l ingraditi cu regulile si regulamentele voastre. Lasati-l sa se dedice lucrarii si Stapanului sau.

Mai mult decat atat, sa ai in vedere ca Biserica lui Dumnezeu isi poate permite o platforma sau un amvon indeajuns de larg pentru tot felul de lucratori, avand orice stil posibil de lucru, cu o singura conditie: temelia adevarului sa nu fie afectata. Este o greseala fatala sa cauti sa aduci pe oricine si orice la un punct mort. Crestinismul este o realitate vie si divina. Slujitorii lui Hristos sunt trimisi de El si sunt responsabili fata de El. “Cine esti tu care judeci pe slujitorul altuia? Pentru stapanul lui sta in picioare sau cade” (Romani 14). Trebuie sa ne gandim in mod serios la aceste lucruri, daca nu vrem ca binecuvantata lucrare de evanghelizare sa fie intinata de mainile noastre.

Inainte de a incheia aceasta scrisoare doresc sa ma refer la inca un punct, care a fost destul de mult disputat in anumite cercuri. Este vorba despre ceea ce a primit numele de “responsabilitatea predicarii”. Ce multi prieteni de-ai nostri sunt si au fost necajiti de aceasta problema! De ce? Sunt convins ca datorita neintelegerii adevaratei naturi, adevaratului caracter, si a sferei lucrarii de evnghelizare. De aceea au aparut anumite persoane care s-au luptat ca predicarea de duminica dupa-amiaza sa fie lasata deschisa. “Deschisa fata de ce?” Aceasta e intrebarea. In mult prea multe cazuri s-a dovedit fi “deschisa” unui fel de a vorbi cu totul nepotrivit fata de multi care se gaseau prezenti, sau care au fost adusi de prieteni si care asteptau sa auda o evanghelie clara, plina de pasiune si completa. In asemenea ocazii, prietenii nostri au fost dezamagiti, iar cei neconvertiti n-au inteles aproape deloc insemnatatea slujbei. Cu siguranta ca nu ne dorim astfel de lucruri. Si ele nu s-ar intampla daca oamenii ar discerne cel mai simplu lucru posibil si anume diferenta intre toate intalnirile in care slujitorii lui Hristos isi exercita slujba fiind responsabili in mod personal, si toate intalnirile care sunt doar strangeri ale adunarii, fie pentru cina Domnului, pentru rugaciune, sau pentru oricare alt scop.

 

Scrisoarea 7

Datorita nevoii de spatiu, am fost obligat sa inchei ultima mea scrisoare, fara ca sa ating subiectul scolii duminicale. Trebuie cu toate acestea sa dedic o pagina sau doua, unei ramuri a lucrarii care a ocupat un loc mare in inima mea timp de treizeci de ani. As gasi seria aceasta incompleta, daca acest subiect ar ramane neatins. Unii s-ar putea intreba cat de mult poate fi vazuta scoala duminicala ca o parte integrala a lucrarii de evanghelizare. Pot sa spun ca eu o privesc doar in lumina aceasta. Eu o vad ca o ramura mare si foarte interesanta a lucrarii de evanghelizare. Administratorul si profesorul scolii duminicale sunt lucratori in campul larg al evangheliei la fel de distinct precum evanghelistul sau cel care predica evanghelia. Sunt total constient ca o scoala duminicala difera ca subiect de o predicare obisnuita a evangheliei. Nu este construita in acelasi fel sau condusa intr-o maniera asemanatoare. Exista ,daca pot sa spun astfel, o unitate a parintelui, a profesorului si a evanghelistului in persoana lucratorului de la scoala duminicala. Pentru moment el ia locul parintelui, cauta sa faca slujba unui profesor dar tinta lui este scopul evanghelistului, scopul acela de mare pret, mantuirea sufletelor micutilor pretiosi incredintati responsabilitatii sale. In ceea ce priveste modul in care el isi atinge scopul-detaliile lucrului sau- diversele metode pe care el le foloseste, acestea intra in responsabilitatea lui.Sunt constient de unele exceptii care au loc la scoala duminicala si anume tendinta de a intersecta educatia domestica sau parentala. Trebuie sa marturisesc ca eu nu vad nici o putere, oricare ar fi ea ,in acesta obiectie. Adevarata preocupare a scolii duminicale nu este sa inlocuiasca instructia parintilor ci sa o ajute acolo unde exista, sau sa suplineasca lipsa ei acolo unde nu exista. Sunt, asa cum tu si eu stim, sute de mii de copii dragi care nu primesc nici un fel de instructie parinteasca. Mii dintre ei nu au parinti si alte mii au parinti care mai bine nu ar exista. Priveste la multimile care se intind prin statiile, aleile si curtile marilor noastre orase, care cu greu se ridica deasupra unei existente animalice- multi dintre ei parand mici demoni incarnati. Cine se poate gandi la aceste suflete pretiase fara ca sa-si doreasca o inima blanda, prietenoasa, daruita de Dumnezeu pentru toti adevaratii lucratori de scoala duminicala si o dorinta pentru mai multa pasiune si energie in aceasta lucrare atat de binecuvantata? Am spus adevarati lucratori de scoala duminicala pentru ca ma tem ca multi din cei care se angajeaza in lucrare nu sunt adevarati, nu sunt reali, nu se potrivesc. Multi, mi-e teama, incep lucrarea ca pe o mica lucrare religioasa la moda, potrivita membrilor tineri din comunitatile religioase. Multi, de asemenea, o vad ca un fel de start pentru o saptamana de ingatuinta proprie, nebunie si spirit lumesc. Toate persoanele de acest fel sunt de fapt o piedica, mai degraba decat un ajutor, acestei slujbe sfinte.

Apoi, sunt multi care il iubesc pe Hristos cu sinceritate, si doresc sa-L slujeasca la scoala duminicala, dar care nu se potrivesc pentru aceasta lucrare. Le lipseste tactul, energia, ordinea si autoritatea. De asemenea nu au acea putere de a se adapta copiilor si de a angaja inimile lor tinere, lucru esential pentru un lucrator de scoala duminicala.

Este o mare greseala sa presupui ca oricine se gaseste disponibil, inactiv, pe piata muncii, e potrivit sa inceapa in aceasta ramura particulara a lucrarii crestine. Dimpotriva, este nevoie de o persoana care sa fie deplin potrivita de Dumnezeu pentru aceasta; si daca se ridica intrebarea «Cum vom putea vreodata avea lucratori potriviti pentru aceasta ramura a serviciului evanghelic?» voi raspunde: In acelasi fel in care sunteti aprovizionati in oricare alt domeniu : prin rugaciune fierbinte, perseverenta si plina de credinta.

Sunt convins in mod deplin ca daca oamenii crestini s-ar lasa mai mult cercetati de Duhul lui Dumnezeu pentru a simti importanta scolii duminicale, daca macar ar putea masura gandul despre aceasta, la fel ca si despre depozitul de tractate si predicarea, ambele parte din cea mai glorioasa lucrare la care suntem chemati in aceste zile de sfarsit ale istoriei crestinismului.

Daca ei ar fi mai patrunsi de ideea naturii evanghelistice si de scopul lucrarii scolii duminicale, ar fi cu mult mai insistenti si fierbinti in rugaciune, fie in camera lor, fie in adunarea publica, pentru ca Domnul sa ridice in mijlocul nostru un grup de lucratori pentru scoala duminicala, avand inimi intregi, devotate si fierbinti pentru aceasta.

Aceasta este lipsa, si fie ca Dumnezeu, in mila Sa abundenta, sa o suplineasca. El poate si vrea lucrul acesta. El trebuie sa fie asteptat, si trebuie sa i se ceara, pentru ca «El rasplateste pe toti cei care-L cauta». Cred ca avem multe motive de multumire si lauda pentru tot ce s-a facut in scolile duminicale in ultimii ani. Imi aduc aminte de timpul cand multi din prietenii nostri pareau sa treaca cu vederea in intregime aceasta ramura a lucrarii. Chiar si acum multi o trateaza cu indiferenta, slabind mana si descurajand inimile celor angajati in lucrare. Nu vreau sa ma opresc asupra acestui aspect deoarece tema mea este scoala duminicala si nu cei care o neglijeaza sau i se opun. Il binecuvintez pe Dumnezeu pentru ceea ce vad ca o incurajare. Am fost de multe ori peste masura de inviorat si incantat vazandu-i pe unii din cei mai batrani prieteni ridicandu-se de la masa Domnului lor si incepand sa aranjeze bancile pe care micutii dragi urmau sa fie asezati in curand pentru a auzi dulcea povestea de dragoste a unui Mantuitorului. Si ce poate fi mai plin de dragoste, mai sensibil, sau chiar mai potrivit moral pentru aceia care de abia si-au adus aminte de dragostea cutatoarea in moarte a Mantuitorului, decat sa caute chiar prin aranjarea bancilor sa duca mai departe cuvintele pline de viata : «lasati copilasii sa vina la Mine!»

As dori sa adaug mult mai mult la felul lucrarii in scoala duminicala, dar poate ca este la fel de bine ca fiecare lucrator sa se indrepte spre Dumnezeu Cel Viu pentru sfat si ajutor in legatura cu detaliul acesta. Trebuie totdeauna avut in vedere ca scoala duminicala, la fel ca si depozitul de tractate si predicarea, este in intregime o lucrare cu responsabilitate individuala. Acesta este un punct foarte important, si acolo unde este inteles pe deplin si unde este o adevarata pasiune in inima si claritate a vederii, cred ca modul particular de lucru nu va intampina mari dificultati. O inima mare si un scop fixat de a duce mai departe marea lucrare si de a implini glorioasa misiune data fiecaruia dintre noi, ne va elibera de influenta lipsita de putere a piedicilor si prejudecatilor, acelor nefericite obstacole fata de tot ce este scump si de natura buna.

Fie ca Dumnezeu sa-Si reverse binecuvantarea Sa peste toate scolile duminicale: peste copii, peste profesori si peste administratori ! Fie ca El de asemenea sa binecuvinteze pe toti cei angajati in orice alt fel in instruirea celor tineri ! Fie ca El sa invioreze si sa incurajeze duhurile lor, dandu-le sa culeaga multi snopi de aur in propriul teritoriul aflat pe gloriosul si maretul camp al Evangheliei!